sâmbătă, 22 iunie 2013

Capitalismul românesc ne-a logodit cu deznădejdea și nu mai putem adera la nici o formă de libertate

Din cauza grijilor mi s-au descusut pantofii și nu mai pot să-mi urmez idealurile, mi s-a modificat atît de mult mersul că par un trecător despuiat îmbrăcat numai cu un buchet de flori. Am ajuns în cartier un reper de tristețe. Dacă cineva întreabă în orașul meu; unde să mă duc să plîng că la guvern nu mai sînt locuri libere pentru plîns i spune ,du-te la casa aceea unde găsești chiuvete pentru lacrimi, batiste  conectate la mail și un un caiet pentru reclamații și sugestii referitor la starea lacrimogenă a națiunii. Un șomer a reclamat că un domn din opoziția parlamentară a umplut o sticlă cu lacrimile lui pentru a boteza un vapor ce ar urma să care la polul sud toate omisiunile legislative, toate fărădelegile și crimele împotriva acestui popor pentru a nu mai ști nimeni și niciodată de ele. M-am săturat  să adun aerul acesta ce îmi produce dureri de cap și să-l închid în dulap. M-am tot săturat să cer în stînga și-n dreapta  ajutor de trăit. Am ajuns atît de firav că dacă cineva îmi aruncă un covrig de pomană mă prăbușesc sub greutatea lui. Văd că și îngerii de lîngă noi s-au săturat că soarele luminează mai mult la ecuator și nouă ne produce eclipse și-n dioptrii, că lumea din Europa ne ține logodiți cu deznădejdea și chiar a hotărît că pe teritoriul țării chiloții sînt opționali și operațiile de prostată și chist ovarian  nu pot avea loc decît pe iahturi medicale. Am fost la bancă cu șeful îngerilor erotici să mă gireze cu aripile să iau un împrumut pentru a-mi cumpăra un medicament contra glandelor sudoripare pentru că din cauza transpirației nu mai înfloreau trandafirii nici din curțile vecinilor. De altfel îmi era teamă ca din cauza transpirației abundente să nu-mi dispara și bobița de speranță că nu se va evapora din mine și puțina nemurire. Medicii îți iau banii de pomană, nu mi-au spus niciodată și nu știam că din cauza sărăciei săruturile mele nu au filigran, zîmbetele nu luminează, îmbrățișările nu au preludiu și nu pot fecunda nici măcar o femeie care de mică a fost crescută în dragoste. Îmi displace acest capitalismul românesc sexual, sudoripar, alimentar. Acum înțeleg de ce vorbea lumea cu mine încet, de ce se spăla în șoaptă, de ce nu respira nimeni spre mine, tuturor le era teamă să nu cad sub greutatea  gîndurilor mele. Acum înțeleg de ce Elena, profesoară eminentă, s-a căsătorit cu un negru dintr-un trib necunoscut din Africa sau de ce Alexandru șef de promoție la medicină umană a ajuns șef de morgă la o grădină zoologică din Suedia. Am devenit incapabil să-mi mai ameliorez năzuințele sau să ader la o idee care ar putea excita o altfel de libertate.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu