vineri, 3 mai 2013

Ura nedegradabilă este o furtună permanentă în sufletele noastre

Cea mai mare pierdere de timp este să urăşti. Îţi creşte barba mai repede, rotirea capului este mult mai bruscă şi poţi să-ţi suceşti vreo vertebră, paşii nu îţi mai sînt ca de cerb, buburuzele se cristalizează ca nişte pietre preţioase. Toate plantele din jurul tău seamănă cu moartea, nu-ţi mai funcţionează macaralele cănd vrei să-ţi aranjezi idealurile în ordinea în care ai început să iubeşti, chibriturile nu mai iau foc. Cînd ura devine o povestitoare remarcabilă sub unghii găseşti eclipse de lună, nu mai eşti atît de înalt să te mai acoperi cu tine, toţi trandafirii din cuvintele evadează, furtunile alungă de la ţărm pescăruşii. Cred că jumătate din viaţa lor oamenii o pierd urînd şi patruzecişinouă la sută dormind, este posibil ca restul să-l aloce pentru iubire însă e greu de contabilizat. Prietenul meu profesor de sport, vînător de fantome, cînd închidea ochiul stîng ca să poată să ochească se împrăştia ura în el şi se închidea şi celălalt ochi, nu mai vedea absolut nimic şi trimitea glonţul în ceaţă. Îmi spunea că el nu poate dormi liniştit, decît dacă îşi plăteşte patul de acasă ca la hotel şi preţul variază în funcţie de temperatura de afară, cu cît este mai frig cu atît preţul este mai mare. Dacă venea vreo doamnă la el ca să-i urgenteze somnul plătea dublu reponsabilului cu somnul de pe strada sa. Asta însemna ura împotriva singurătăţii. Cînd urăşti scaunul pe care urmează să te aşezi pare nehotărît şi întrebi pe cei din jur dacă este un scaun cu baterii să nu i se defecteze vreun picior. Un individ care procura heroină şi haşiş pentru cele o sută de păpuşi pe care le avea în dotare, culcîndu-se înfiecare seară cu alta avea ura şcolită de toamnele tîrzii. Ca să mă compromită mi-a zis în timpul unei colocviu, despre frînghiile de soare pe care coboară pictorii în tablouri cu peisaje cu tot, că ştie el  că am un copil negru pe care nu vreau să-l recunosc că a fost născut într-un an impar. Dar pentru că revolta nu stă bine unui intelectual l-am ignorat, ştiam că ura acestui om este incomensurabilă, aşa că am rugat o domnişoară cu părul vopsit să-mi dirijeze furtunile din sînge, imitînd cu trupul scenele din Matisse. Ura, ca o iarbă necosită, face înaintarea greoaie, slujeşte oamenii pe datorie, pune sub preşul de la intrare cărbuni încinşi. Din viaţă nu reţinem decît suferinţele îngrăşate cu lacrimi. Arşiţa   de ură pornită pe vremuri,  nu mai poate fi stinsă nici cu săruturi, nici cu cîţiva afluienţi ai Dunării. Am o vagă impresie că viesparul ce mi-au teroriza contemporanii pînă la revoluţie au acumulat atît de multă ură că atunci le-am confiscat mierea că azi, fiind din nou la putere au pulverizat în aer otravă ca pe o pedeapsă pedagogică.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu