duminică, 26 mai 2013

Ștefan Cazimir

Sînt texte literare care îmi plac atît de mult încît sint nevoia să le împărtășesc și altora. Am aceeași stare ca și cînd mi-am cumpărat o mașină de lux și vreau să plimb cu ea toți locuitorii din cartier și să le las impresia că este și puțin a lor. Iată un articol puplicat de Ștefan Cazimir în România Literară nr. 17 din 2001 ”O amintire din armată”







Se vor împlini, în iulie 2001, 47 de ani de la apariţia "Obielei meletarului". Un comitet de organizare alcătuit din reprezentanţi ai Academiei Române, ai Uniunii Scriitorilor şi ai Ministerului Apărării Naţionale a adoptat recent programul aniversării. Se vor desfăşura sesiuni ştiinţifice la Bucureşti, Călăraşi şi Cluj. Va fi editat un album omagial. În incinta cazărmii regimentului de artilerie din Floreşti (jud. Cluj) se va dezveli o placă memorială. Manifestările vor culmina cu un concert festiv, oferit la Arenele Romane de Muzica Reprezentativă a Armatei. În acelaşi cadru se va decerna o medalie comemorativă, conferită unui număr de 47 de personalităţi ale vieţii publice româneşti şi străine. 
Pentru cititorii mai tineri, care n-au decît cunoştinţe vagi privind istoria "Obielei meletarului", unele precizări ar putea fi utile. Printre redactorii şi colaboratorii revistei, apărută la Floreşti, jud. Cluj, în iulie 1954, s-au numărat (în ordine alfabetică): Ion Acsan, poet şi traducător, autor a numeroase tălmăciri din literaturile Antichităţii clasice; Tiberiu Avramescu, istoric literar şi editor de prestigiu, veritabil stîlp al Editurii "Minerva"; Ştefan Cazimir, profesor universitar, preşedinte-fondator al Partidului Liber-Schimbist, deputat în trei legislaturi; reputatul lingvist Marius Sala, membru al Academiei Române, director al Institutului de Lingvistică "Iorgu Iordan"; dramaturgul Dumitru Solomon, director al revistei "Scena" profesor la UATC; H. Zalis, apreciat critic şi istoric literar. Revista a avut în total trei numere, scrise de mînă de Tiberiu Avramescu. Titlul şi subtitlul publicaţiei ("Organ cazono-mustăcios") au fost propuse de Ştefan Cazimir, tot el a conceput şi desenat frontispiciul. Iarăşi pentru cititorii tineri, se cuvine să explicăm sensul cuvîntului obială. Definiţia lui Şăineanu e lapidară şi derutantă: "petec de pînză ce ţine loc de ciorap". Că obiala ţine loc de ciorap pot spune însă doar aceia care au purtat întîi ciorapi şi apoi obiele. Ceilalţi vor zice, mai curînd, că ciorapul ţine loc de obială. Fapt este că, în deceniul 6 al secolului trecut, soldaţii armatei române purtau exclusiv obiele, iar înfăşurarea pe picior a acestora era o artă dificilă şi pretenţioasă. Cei care nu izbuteau s-o practice la perfecţie se procopseau cu beşici de toată frumuseţea. O odă închinată preţiosului accesoriu a apărut la loc de cinste în primul număr al revistei: "Obiala mea, scorţos dreptunghi de pînză/ Cu miros greu de rîncedă osînză,/ Cu trupul tău îmi înveleşti piciorul/ Şi umpli de parfum tot dormitorul./ Şi totuşi fiinţa ta murdară, mică,/ Mă apără de cizma inimică,/ Iar seara, de instrucţie cînd scap,/ Te-mpăturesc, apoi te pun sub cap./ De-aceea, orişicînd voi fi oştean,/ Te voi slăvi! Semnez: Ion Leuştean." Numele adevărat al autorului odei era Ion Acsan; pseudonimul vegetal venea să-l sincronizeze cu o cunoscută modă a timpului, cînd poeţii se preschimbau pe întrecute în brazi, stejari sau meri de lîngă drum, iar poetele în lăcrămioare, brînduşe, gherghine, zambile, muşcate (acestea din urmă, desigur, mult mai atrăgătoare...). 
"Obiala meletarului" fiind editată într-un singur exemplar, difuzarea textelor se realiza mai ales prin citirea lor cu glas tare, în dormitorul nostru din cazarma de lîngă Cluj. Filologii, pe atunci, făceau armata la artilerie. Pregătirea teoretică ocupa o zi pe săptămînă, în cursul anilor I-III, iar instrucţia practică se efectua prin două "convocări": prima - în vacanţa dintre anii I şi II; a doua - între anii III şi IV, încheiată prin examenul pentru gradul de sublocotenent. Seria mea a făcut prima convocare în 1952, la Călăraşi, iar pe a doua la Floreşti, în 1954. Am tras cu tunul, cu obuzierul şi cu mortierul. Am învăţat să stabilim elementele iniţiale de tragere (din vedere, sumar şi complet), să determinăm înălţătorul minim în funcţie de altitudinea cotei din faţă, să întocmim schiţa reperelor, să facem încadrarea largă şi îngustă, să corectăm tirul după indicaţiile observatorului şi să revărsăm finalmente un potop nimicitor asupra ţintei, pe care, de văzut, n-o vedeam niciodată. Dar ştirea pe care o primeam de la observator era totdeauna îmbucurătoare: obiectiv neutralizat! Semn că ne puteam întoarce la cazarmă, cîntînd plini de însufleţire: "Slăvită să fii tu de-a pururi,/ Tu, muncă ce ne oţeleşti!/ Prin tine-naintăm în viaţă/ Şi-un trai frumos ne dăruieşti." Ştiam, fireşte, şi alte marşuri, dar noi îl cîntam numai pe acesta, care ne cucerise integral şi definitiv: prima notă a melodiei fiind neaccentuată (în termeni muzicali, anacruză), puteai s-o omiţi fără mari remuşcări; "Slăvită să fii tu de-a pururi" devenea astfel "...vită să fii tu de-a pururi"! 

La Floreşti am dus-o mult mai bine decît la Călăraşi. Ne obişnuisem deja, vorba regulamentului, cu "greutăţile şi privaţiunile" vieţii militare (noi le numeam "greutăţi şi privăţi"), iar din starea noastră de relativ confort a luat naştere "Obiala meletarului". O parte dintre noi ne lăsasem mustăţi, de unde şi subtitlul publicaţiei. A existat şi un marş al mustăcioşilor, pe care-l intonam energic şi triumfal în toate ocaziile disponibile: "Dacă-n luptă, măi bădie,/ Drept muniţii n-ai nimic,/ Pui mustaţa-n baterie/ Şi-l înţepi pe inamic!". Tot mustaţa a inspirat şi o romanţă plină de sentiment: "La umbra nasului bătrîn/ Ce-l porţi întreaga viaţă,/ Îţi creşte, dacă nu eşti spîn,/ O falnică mustaţă./ Ea e odor nepreţuit/ Acelui care-o are/ Şi simbol e, în veci slăvit,/ Virtuţii militare.// Iubita mea, cînd bun rămas/ Ţi-am spus plecînd la oaste,/ Despre podoaba de sub nas/ Aveam opinii proaste./ Da-n ziua cînd ne-om revedea/ Eu o să port mustaţă/ Şi mult ţi-o place cînd cu ea/ Te-oi dezmierda pe faţă." Obiala, la rîndul ei, a beneficiat de un marş pe o melodie a lui A.V. Alexandrov (prin care ruşii proslăveau vitejia Armatei Roşii): "Nimb de aur de-asupră-ţi străluce,/ Tu, obială, organ mustăcios!/ Al tău nume cu fală ne duce/ Pe un drum ce-i mereu glorios.// Refren: Nebiruită eşti/ Şi meletară eşti,/ Victoria-n lupte mereu ai cunoscut,/ În veci să ţi se dea,/ Iubită-obială-a mea,/ Al mustăcioşilor falnic salut! (bis)// Te-ai născut într-o vastă cazarmă,/ Lîngă satul pe nume Floreşti,/ Şi în luptă drapel, scut şi armă/ Tu ne-ai fost, ne vei fi şi ne eşti.// Refren: Nebiruită eşti..., etc.// Biruit-am canalii mărunte/ Ce în cale rînjind ni s-au pus/ Şi cu Zalis de-a pururi în frunte/ Noi obiala-nălţăm tot mai sus.// Refren: Nebiruită eşti...,etc." Cine erau "canaliile mărunte"? Vreo doi-trei colegi de-ai noştri, politruci necopţi la minte, pe care Tibi Avramescu îi şfichiuise într-o proză în stil cronicăresc, punînd în gura unuia dintre ei, trepăduş pe la comitetul UTM al Capitalei, o frază revelatoare: "De voi ajunge la stoliţă, pre mulţi voi popi şi eu!" Cei vizaţi s-au plîns neîntîrziat maiorului (act, orice s-ar zice incalificabil), care le-a făcut "vinovaţilor" o dojană părintească, neacordînd episodului mai multă importanţă decît merita. Dar activiştii vexaţi nu s-au mulţumit cu atît. Întorşi toamna la cursuri, redactorilor "Obielei meletare" li s-a înscenat un proces în toată regula, biroul UTM al anului IV propunînd sancţionarea lor cu vot de blam. Adunarea generală s-a ţinut în seara zilei de 3 decembrie 1954, în prezenţa unui ofiţer de la catedra de pregătire militară. Am frisonat cu toţii la vederea lui în sală, dar omul s-a restrîns la misiunea de observator, glumind chiar cu colegele noastre pe seama temei în dezbatere, a cărei totală inconsistenţă o sesizase foarte repede. Nu şi tovarăşii din prezidiu, înverşunaţi să-şi "repereze" onoarea. Rechizitoriul întocmit de ei ne acuza că am persiflat armata, că am dezbinat colectivul, că am abătut atenţia de la sarcinile care... etc. etc. Cutare baladă a mea a fost declarată "obiectiv duşmănoasă"; aşadar mi se acorda o circumstanţă atenuantă: subiectiv nu eram la fel de culpabil. Reţin, din cuvîntul în replică al lui Dolfi Solomon, o observaţie care a iscat rîsul întregului amfiteatru: tovarăşul Gh.Fl. ne acuză pe noi că am critica armata; în realitate, el este acela care critica zilnic mîncarea de la cantină, în timp ce tovarăşul Cazimir cerea şi supliment... Spre a spune adevărul pînă la capăt, trebuie să precizez că nu eram atît de hămesit încît să înghit una după alta două ciorbe de dovlecei. Dacă o făceam totuşi, era numai spre a-l călca pe nervi pe încuiatul Gh. Fl., care o pornise vajnic pe drumul căpătuielii politice şi urma să devină, peste ani, membru al C.C. al P.C.R.! Adunarea generală, lucru rar în anii aceia, n-a acceptat să ne sancţioneze cu vot de blam, dîndu-ne o modestă admonestare scrisă, cea mai mică dintre pedepsele posibile. Tipii din birou au spumegat de furie, dar n-au avut încotro şi s-au supus voinţei poporului. 

La trecerea a 47 de ani, se constată că redactorii şi colaboratorii revistei au făcut cariere literare sau ştiinţifice, devenind cu toţii nume cunoscute. S-ar putea spune că "Obiala meletarului" a fost un leagăn al meritocraţiei. Adversarii revistei, dimpotrivă, au rămas prizonierii anonimatului, cu excepţia insului devenit notoriu prin slujirea zeloasă a regimului totalitar. Se pot, de aici, trage unele concluzii privind evoluţia oamenilor într-un sistem social opresiv şi ce rămîne de pe urma lor cînd bate ora adevărului. 
De ce s-a optat, se vor întreba poate unii, pentru sărbătorirea "Obielei meletarului" la împlinirea a 47 de ani? Foarte simplu: 47 este şi numărul blocului în care stau şi care va cădea la primul cutremur.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu