luni, 13 mai 2013

Sînt un Monte Cristo provincial care nu a avut mare ca să găsească vreo comoară

Am să o eliberez din visele mele. Şi aşa în camera în care visez s-au spart caloriferele, s-a depus praful pe numele autorilor că dacă vrei să afli cine a scris cartea trebuie să rupi o pagină şi să-i faci testul  ADN. Pe această femeie o ascund de multă vreme de ochii trecătorilor, de aparatele de luat vederi  însă în cămăruţa unde visez aerul a devenit somnolent, ferestrele nu mai sînt o sursă de inspiraţie, parcă ultima oară mirosea a început de igrasie. Nu cred că sînt şanse să o văd în carne şi oase, nu cred că s-au descoperit pastilele care să o decupeze din vis şi să o aducă în dormitor.E adevărat că avea şezlong să vadă ştirile de la ora şapte, îi făcusem cadou cîteva poeme prin care să mă privească, fumam numai ţigări de gală să nu îi fie frig, dar nu mai puteam s-o ţin în visele mele fără mutaţie definitivă că aş fi fost acuzat de sechestrare de persoane. Apoi, ea nu plîngea nici de bucurie nici de tristeţe şi cei ce nu plîng niciodată, nu există. Eu şi ea, nu aveam amintiri despre suplimentul de căldură pe care o femeie îl livrează bărbatului ca un plus faţă de gigacaloriile livrate de primării.Dacă o mai cazam mult în visele mele riscam ca biografia mea să se termine în vreun trib a cărui stemă pusă pe steaguri este un sex de femeie sau să găsesc un bărbat ce şi-a modificat mersul şi vocea după Beyonce. Dacă o fi vreodată să mă caute măcar să mă strige după numele mic cum mă apelau fetele pe holurile şcolii. De acum încolo o să am grijă de mine ca de casa mea care este copie fidelă după un desen de Salvador Dali. Numai că dintr-o casă ai unde să pleci şi să vii ,dar din mine încotro să o iau că sînt ca un rîu plîns, circulînd într-o singură direcţie ştiută de toată lumea. Pentru că este foarte cunoscut traseul nici nu s-au mai montat semne de circulaţie în mine. Toţi ştim drumul către moarte, dinainte de a ne naşte. De azi înainte eu voi fi principalul motiv pentru care trăiesc. Nu mă mai interesează să vadă cineva cum ţin metaforele în primul raft al inimii. O să las şi primăvara în oraş mai mult timp poate ne  salveză de sărăcie, o să graţiez toate păsările migratoare condamnate de zeci de ori că au trecut graniţile ţărilor fraudulos, o să înfiinţez o şcoală pentru a corecta defectele femeilor.Cineva a vărsat călimara cu cerneală pe veacul acesta trist, chiar pe partea unde se găsea şi viaţa mea şi de atunci anotimpurile mele  s-au desfigurat în aşa hal că poţi greşi uşa de intrare în paradis sau infern, deşi nu cred că este vreo diferenţă între ele. Nu vă mai plîngeţi că poezia are suferinţe capitaliste, sînt hotărît ca eu să rămîn argumentul de bază pentru care supravieţuiesc. Sînt un fel de  Monte Cristo provincial care nu a avut ocean sau mare în cartier ca să găsesească vreo comoară.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu