miercuri, 15 mai 2013

România aleargă pe un cal de pămînt cu picioarele oblice

Din cînd în cînd mai cade cîte un meteorit, rîurile toate vorbesc în şoaptă, mai vezi cîte un foc de artificii  dat de licurici, semne că toate profeţiile se adeveresc în această ţară. După un ritual vechi partidele îşi cos ciorapii şi lenjeria intimă cu înjurături şi amenenţări. Tristeţile au insomnii, ne dorim să fim prieteni cu duşmanii, aerul este ruşinat de  de femeile ce au fustele cu nasturi descheiaţi în faţă. Gurile ne sînt încleştate , în zilele de gală în oraşe cade faianţa de pe pereţi, zidurile se gîndesc cum o să arate cînd vor fi ruine. Mi-e ruşine să dedic un poem ţării pentru că toate papilele gustative ale oamenilor au suferit mutaţii din cauza sărăciei. Toţi şi-au ridicat diguri de tostesteron împotriva eroismului discret, din haosul acesta nu vor scăpa, decît cîinii şi nebunii. Mereu am pagina goală în faţă ca şi cînd aceasta ar suferi de o boală profesională, nu mai pot scrie, de-abia  fac cronica zilnică a cetăţeanului nemulţumit.  Nimic nu mai este drept în această ţară, nimic adevărat. Otrava este folosită pentru a combate durerile, iar nebunia pentru a lua locul viselor. Publicitatea reprezintă cel mai emoţionant moment al minciunilor, sinceritatea este un pahar cu apă pe care-l ţinem în frigider şi pe care îl scoatem noaptea să îl bem. Libertatea dobîndită în sărăcie este ca şi cînd ai avea paşaport către Regiunea Autonomă a Morţii. Organele din noi s-au înclinat din cauza greutăţilor, CNP-ul este aplecat într-o parte, patriotismul şi-a pierdut busola. Starea noastră civilă este oblică, idealurile se sinucid în pantă, nu mai putem dormi, decît în paturile nesiguranţei aşezat în vale . Nimic nu mai este drept, totul este oblic. Coşurile caselor sînt oblice, meridianele din ideile noastre, orgoliile conştiinţele, oasele din noi, energia zîmbetelor, toate sînt oblice. Cuvintele din cauza praful ridicat în slăvi de tropăitul partidelor par oblice. Geamurile caselor se crapă oblic, copiii învaţă alfabetul oblic. Nu ştiu cum am mai putea trage linii drepte cînd totul este strîmb şi  iluzoriu. Dreptatea a ajuns un suspin imperfect, este ca o sală de clasă în care elevii se înroşesc dacă îl aud. În ţevile de calorifer instalate în noi ca să ne încălzim viaţa văd că nu bate nimeni a revoltă,  văd că nimeni nu caută un remediere a bulevardului pe unde trece viitorul. Patria nu mai are intuiţie cosmică gîndeşte pe fragmente şi incomplet. A ajuns să se simtă bine înconjurată de primejdii. De la o vreme ţara se încurajează singură să poată supravieţui. A rămas prea puţină lumină în jurul ei la fel  ca în jurul cuibului de rîndunică după ce pui şi-au luat zborul. Dar şi lumina cade oblic şi nici nu se mai poate autoadmira. Aveţi grijă, dacă aţi găsit uşa de intrare într-o femeie să nu rămînă însărcinată oblic, pentru că aşa se întîmplă cînd ţara calcă dizgraţios şi pare că s-a reîntors la pubertate.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu