vineri, 31 mai 2013

Mă simt luminos după ce îţi vizitez expoziţia de ovule

Aş fi putut să fiu mai nesemţit şi cu mai mult aplomb în timp ce îmi justific trecerea printre ani. Nici nu am ascultat de nimeni să mă feresc din calea lor sau să mă ascund în vreun deşert unde se dau raniţe către moarte pe gratis. Am încercat să fac cîteva şmecherii cu anii, care au o plăcere nebună de a mă transforma în umbre, în trecut însă nu a mers. Am abandonat vîrsta mea în mijlocul străzii, aici pe unde trec numai tancuri, basculante, politicieni care în loc de pantofi aveau şenile  groase, în ideea că va avea loc vreun accident de circulaţie şi va strivi cîţiva  dintre anii mei. Nu s-a întîmplat nimic, anii mei erau foarte prudenţi.   Nici nu ştiu dacă vuietul asta din mine o fi al meu sau al anilor trecuţi şi filtraţi prin celulele mele. Atîtea morţi succesive  ne produc anii, ieşind din noi asemenea ideilor care nu ne mai sînt de folos. Pentru o inimă ca a mea care a avut parte de fel de fel de trădări, unele amuzante, altele îngăduite, iar altele paranormale cred că este de ajuns încît  să descifrez cu uşurinţă urmele care duc la stele. Fiecare lacrimă este o ipostază a toamnei ce mă desparte de mine, de prieteni, de femeile frumoase, chiar dacă eu, prietenii şi femeile frumoase, nu sîntem acolo.  E prea mult pentru o singură inimă să  fie depozit de bagaje. E prea mult pentru o inimă să care la nesfîrşit atîtea tăceri, atîtea ceruri căzute, atîtea substantive din care a evadat zborul. Nimic din toate acestea nu-mi  provoacă măcar o umbră de lirism. Aştept să fiu dat în vileag de cineva că sărăcia  mi-a plantat în buzunare cactuşi. Tăcerea asta este ca o boală, un început de moarte, imposibil să o abandonezi, imposibil să-i descoperi slăbiciunile, este atît de lunecoasă că nu o poţi apuca de guler şi să o arunci în stradă înaintea unui camion. Vă daţi seama că în numele meu am moştenit un şir lung de unchii şi mătuşe purtători de tăceri că dacă ar fi să mă autodefinesc nu aş putea spune despre mine, decît că sînt un propagandist visător al celor ce nu mai au ocazia să-şi amintească de nimic, a celor rătăciţi printre stele. Cine să te ajute pe lumea aceasta? Singurele victorii sînt trecute cu grijă de în jurnalul meu de ratat. Impulsurile mele primordiale sînt abandonurile. Sînt neatent cu optimismul, cu viitorul, cu mulajele pe care le-am făcut îmbrăţişărilor fierbinţi. Singura preocupare care mă îndepărtează de disconfortul cotidian este să vizitez de cîte două trei ori pe zi expoziţia  de ovule a unei doamne seducătoare.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu