duminică, 19 mai 2013

Cînd visez şi toate ceasurile merg înapoi mă simt vinovat

Dacă aş fi ştiut că numărul femeilor ce aprind stele  cu lumina din ele nu  va creşte simţitor la noi în ţară, nu mai visam degeaba. Dacă ştiam că aspiraţiile mele nu devin realitate în patria mea şi doamna aceea care scria buletine meteorologice, luîndu-mi temperatura trupului cu gura, nu o găsesc noaptea în pat, încercînd să strivească cu trupul noaptea lungită  pe  pieptul meu, nu mai visam. Cît timp am pierdut din viaţa mea visînd, cred că reuşeam să ajut un milion de oameni să se opereze singuri pe creier de singurătate sau făceam respiraţie gură la gură tuturor vorbelor accidentate de minciuni. Am schimbat şi circuitul cuvintelor, înainte de a le rosti în faţa oamenilor le trimit în inimă să facă un stagiu de sinceritate şi o imunizare împotriva laudelor. Ultima oară cînd am vorbit unei soţii care simula că este îndrăgostită  lulea, santinelei ce anunţa venirea dimineţii i s-a topit suliţa, sandalele şi cureaua de la pantaloni de atîta francheţe. Credeam că fericirea  oamenilor născuţi pe pămînt fără aripi şi fără solzi, mai ales acum cînd nimeni nu mai scrie ode închinate întunericului, se instalează în ei după ce visează şi după ce utopiile ce concurează cu succes viziunile progresiste sînt  supuse la vot. Am început să mă tem de cuvintele mele nerostite, de paşii pe care urmează să îi fac, de compoziţia apusului în care văd că seară de seară are nevoie din ce în ce mai multe umbre provenite din mine, tot am impresia că numele meu se decolorează şi se umple de impurităţi. Din cauza viselor mele supraponderale nu am mai sughiţat  în ultimul deceniu, nu am mai tuşit de la ultima inundaţie,  am început să joc la cărţi tristeţile. Sînt atît de greu din cauza viselor că avionul cu care mă duc să fac piaţa de-abia se ridică de la sol, ultima oară fiind obligat să aterizez forţat în lirismul biologic al unei prezentatoare de ştiri. Există o singură viaţă şi eu mi-am petrecut-o visînd cu o profunzime empirică, fără pauze, riscînd să înnebunesc. Visele mele asemenea unor piramide cosmice sînt locuite de o  lume fericită,  cu  reflexul sărbătorilor şi al bucuriei, puţinele lacrimi fiind păstrate în speranţa că vreodată vor ajunge perle imperiale. Totul a fost zadarnic. Eu cînd visez nu îmi mai este dor de mine, nu mai mă gîndesc cîţi colaci de salvare îmi trebuie ca să mă salvez din această viaţă . Cînd visez nu mă mai doare nimic, nu  mai fac riduri, nu mă mai preocupă suprafaţa liniştii din suflet întinsă ca o rufă la uscat. Cînd visez sînt foarte politicos cu coapsele femeilor pentru că ştiu că iubirea este o formă prescurtată a infinitului. Mă simt rău acum după ce am visat atît de mult şi am descoperit că realitatea este o iluzie, este ca şi cînd aş fi lăudat o primejdie care ne accentuiază anonimatul, este ca şi cînd aş fi un creator de arcuri bune petru a trage în ţînţari. Dacă aş fi ştiut că visele sînt nişte eclipse nesfîrşite de inteligenţă aş fi cîntărit cu mai mare atenţie imaginaţia din mine.

Un comentariu:

  1. Zi merci ca visezi! Se zice ca cei care nu viseaza deloc au probleme serioase. Psihologic vorbind. Si asta nu e o metafora.

    RăspundețiȘtergere