miercuri, 17 aprilie 2013

Viaţa mea este ca o casă de locuit

Dacă aş fi ştiut de la început căderile mele viitoare, perenitatea neîmplinirilor  care mă ţin ocupat cu confecţionarea zilnică a unui costum de supravieţuire  şi de unică folosinţă, i-aş spus tatălui meu să abandoneze vocaţia de fi creator de oameni, că nu o să-l ia Dumnezeu în ceruri pe post de consilier pe probleme de minori şi familie. Nu o să fie dat ca exemplu poziti că are o intuţie cosmică spectaculară şi poate face oamenii să se încurajeze singuri în a muri, a suferi, a îmbătrîni de bună voie, deşi rafinarea lumii se spune că s-ar face prin iubire şi prunci.
De ştiam că viaţa mea este asemenea unei case cu ferestrele spre răsărit să am viziuni unice, cu acoperiş să nu-mi cadă meteoriţii în cap, deşi asteroizii vagabondînd prin văzduh nu scapă nici o ocazie să spună că sînt fraţii mei i-aş fi şoptit tatălui meu să-şi revizuiască patimile şi să se facă preot catolic. De unde să ştiu eu, cînd umblam cu lanterna prin sîngele tatălui meu că această casă cu subsol şi mansardă şi foarte multe balcoane balcoane, avînd aceeaşi arhitectură ca viaţa mea, are un pod imens unde să-mi depozitez amintirile, mulajele pe care le-am făcut de-a lungul anilor pentru sînii femeilor ce mi s-au părut m-ai hrănitori şi care nu ţin posturile din calendarele terestre.
Uşile sînt în aşa fel gîndite, încît pe fiecare dintre ele să te conducă în altă încăpere. Spre exemplu, uşa care duce la inimă este mai strîmtă ca să se intre pe rînd şi într-o anumită ordine şi numai cei cu CV-ul verificat şi vizat de biserică. Însă în nopţile ploioase cu fulgere şi tunete se admit şi  excepţii. Nu poţi lăsa afară în furtună o doamnă frumoasă pentru că există riscul să răcească la plămîni şi să-ţi tuşească în faţă de cîte ori te apropii de ea să-i desfaci coapsele. Uşa ce dă spre fanteziile mele nu se deschide, decît dacă ştii parola şi laşi amprentele buzelor la vedere pe întrerupătorul electric. Uşile către camera cu defecte unde ideile mai sînt virgine, catre numele meu, către bibliotecă unde se găsesc şi ziarele şi revistele   ce conţin articole provenite din scurgerile de informaţii din univers se deschid  contemplîndu-le. Există şi o uşă cu cifru, cum are Banca Naţională la intrarea în tezaur, unde păstrez  cuvintele Limbii Române. Aici la o  măsuţă unde lemnul miroase a veşnicie încerc eu, ca un meşter necalificat, să le pun aripi însă chiar dacă nu reuşesc să le fac să zboare prea departe, aceste cuvinte sînt uşor de recunoscut că au forma ţării.
Primesc şi corespondenţă, cele mai multe scrisori îmi vin de pe tărîmul nefericirii pentru că în cartierul acesta unde mi-am stabilit eu viaţa, libertatea este o caricatură. Mie această libertate nu-mi stă bine cînd sînt flămînd, sărac şi fără tovarăşi de luptă. Apoi, în cartierul meu natal din cauza radiaţiilor i s-au schimbat polii magnetici şi cu cît iubeşti mai mult  pe lumea aceasta cu atît eşti mai nefericit.
Sînt foarte puţine persoane ce îmi intră în casă. Nici nu ar avea ce să vadă, tristeţile mi-au colectivizat toate idealurile, singurătatea mi-a transformat imaginaţia în titluri de nuvele, regretele mi-a tradus viitorul într-o limbă pe care nu o înţelege nimeni.
Cele două autorităţi ale vieţii mele, trecutul şi prezentul, prima avînd grijă ca la demolare să nu mai rămînă nimic din mine, a doua avînd sarcina de a plăti utilităţile pînă în ziua în care sufletul îmi va devini braconier de stele, nu şovăie să-mi taie comunicarea cu lumea cînd mă aştept mai puţin. Dacă ştiam cîte înfrîngeri o să arhivez în această viaţă şi că moartea are filiale pretutindeni, l-aş fi rugat pe tatăl meu să devină un celibatar bun de dar ca exempu prin camerele erotice.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu