joi, 18 aprilie 2013

Ura este o durere a supărării greu de suportat

Credeam că trupurile noastre sînt aşa de inteligent concepute, de cel care a avut prima oară ideea, de a face şi oameni pe pămînt, încît să fie la îndemîna fiecărui om de a face dragoste oricînd şi oriunde cînd simţurile se simt în paradis sau sînt emoţionate pînă la tiranie. Închieturile sînt prinse cu  şuruburi de lumină ca să ne dea voie să luăm forma altor trupuri în timp ce le explorăm cu mîinile, cu gura sau privirea. Părul, mai ales la femeii, este un fel de oboseală a sentimentelor pe unde nopţile neauzite de nimeni ne pătrund în suflet ca nişte reporteriţe cu aparatele de înregistrat la jartele să afle care-i starea noastră civilă şi perspectiva elasticităţii tenului. Spatele ca un aeroport cu vizibilitate redusă după care săruturile îşi pot lua zborul spre alte continete ale trupului, ne ţine umbră vieţii şi este locul preferat pe unde femeile calcă cînd  fug din aşternuturi. Eu credeam că gura oamenilor există pe această lume numai pentru a pronunţa cuvinte de dragoste şi pentru a pune în mişcare trupele de asalt ale sîngelui. Credeam că gura predă trupurilor de bărbaţi şi femei gramatica iubirii pentru a şti cînd să pună punct, cînd să facă pauze sau să pună iubirea între paranteze. Am crezut că trupurile noastre sînt cîmpiile cu mai incendiari ce nu se mai găsesc nicăieri în univers şi ca să nu avem sentimentul înstrăinării potcovim caii cu trandafiri şi alergăm călare să tragem după noi răsăritul de pe partea cealaltă a lumii. Nu vreau să cred că trupurile noastre sînt simple mîzgălituri de materie pe aerul marin. Nu vreau să bănui că avem această geometrie variabilă ca să putem traversa lacrimile cu barca, să nu ne fie ruşine că ridurile fac reclamă pe gratis timpului, să ne ajute să transpirăm lai uşor. E posibil ca forma trupurilor noastre să fie asemănătoare unor chei unice  cu care viaţa descuie poarta invizibilă a morţii. Cel mai mult mă sperie la trupul meu faptul că dacă ridic mîinile la înălţimea umerilor sînt asemenea unei cruci. Mă înspăimîntă ideea de a-mi închipui că viaţa mea este ca un balon de aer în care suflu zi de zi şi se tot măreşte, se tot măreşte şi mă înalţă spre cer de am ajuns să nu mai ating ţărîna decît cu vîrful pantofilor. Parcă văd că   voi ajunge printre păsările ce pleacă în ţările calde şi pentru că au terminat rezervele de zbor vor rămîne acolo pentru totdeauna. Am fost un naiv să cred că trupurile noastre au fost gîndite doar pentru a face dragoste şi în pauze pentru a munci. Am crezut că focul din soare este întreţinut de iubirea oamenilor, iar meridianele că sînt urmele visurile noastre  după care se ghidează stelele între cei doi poli. Dacă marile adevăruri sînt atît de aproape de noi, că de cele mai multe ori nu le vedem, nu mi-aş fi închipuit că trupurile unor concetăţeni sînt veritabile rezervoare de ură. Ura care este o îmbătrînire prematură a îndoielii, nu credeam că poate să producă atîta dictatură în cuvinte, atîta lux de agresivitate. Aflîndu-mă într-o sală de tribunal am fost uluit să văd că cei doi soţii ce divorţase de cîteva minute, cu grimase schimonosite şi devalorizate, s-au repezit spre judecăto,r acuzîndu-l fiecare că trebuia să dea sentinţa cu moartea pentru celălalt.

Un comentariu: