marți, 30 aprilie 2013

Sînt șomer și statului nu îi este rușine

Cînd statul român vrea să te omoare te trimite în şomaj şi-ţi dă atîţia bani lunar cît să-ţi cumperi în fiecare zi o sticlă de tărie pe care să-ţi lipeşti fotografia făcută cu ani în urmă după ce o golești. Aşa mi s-a întîmplat mie şi mă gîndeam că guvernanții  au folosit toate gloanţele prin Afaganistan și nu au mai păstrat măcar  unul cu defecte pentru mine. Dacă ar fi auzit ruşii focuri de armă ar fi intrat la păreri.  Şomajul nu face nici un zgomot şi nici procedeele de murit nu se deteriorează. Pînă o să evadez din ţara aceasta cu sînii lăsaţi  mai cumpănesc  dacă voi liberaliza metaforele și le voi lăsa la gura metroului să se obișnuiască cu cerșetorii, cu țiganii.  Pînă voi pleca să iau masa cu neamurile mele sub pămînt, deși mă simt rușinat de atîta viață, vreau să încui focul în trupurile femeilor și să aduc pădurea pînă la ușa apartamentelor din cartierul meu. Nu știu de unde țărîna mi-a învățat numele că în fiecare dimineață mă strigă pe nume ca și cînd ar face prezența ieburilor, dar nu răspund niciodată că nu știu ce invitație îmi va face. Oricum șomajul acesta m-a adus în situația să nu mai am farmec cum nu are o țară fără păduri și fără lacuri. Toată tăcerea lumii s-a adunat în fumul meu de țigară. Cineva necunoscut a început să spargă   cuvintele din textele mele, e atîta haos în mine că speranțele s-au furișat prin podurile caselor, pe cîmpurile cu buruieni de la marginea orașului. După cum se uită lumea la mine pe stradă parcă le-ar fi spus cineva că n-am un ban în buzunar însă deranjul major îl reprezintă faptul că femeile cred că cei fără averi nu sînt așa de virili. Nu mă mai încălzesc chiar dacă dau centrala termică la maxim pînă nu se așează o femeie peste mine, numai ele știu să pună reumatismul în ghips. Trebuie să le pun îngrășaminte gîndurilor. Bandajele cu ajutorul cărora țin istoria iubirilor mele laolaltă au început să fumege. Nu prea îmi găsesc locul în pat, am insomnii, mă trezesc noatea vorbind, geticulînd. Deși dorm singur tot am impresia că nu au loc în pat și visele mele pentru că în fiecare dimineață mă trezesc pe marginea patului cu roata de rezervă a mașini în brațe pregătit să le salvez de la înec. Nu mai pun nici descoperirile mele cunoscute în funcțiune. Pantofii mei electronici cu adresele iubitelor  în tocuri i-am deconectat de la internet, nu mai folosesc firele de păr ale femeilor în locul firelor electrice. Patul de care v-am vorbit este programat ca în timpul ca în timp ce femeile sînt dezbrăcate se ridică aproape inperceptibil de la capătul unde ea își întinde picioarele ca să poată fi mai ușor de găsit litera delta pe unde se poate intra în ea în labirintul paradisului. Somajul mă face să mă simt ca și cănd am făcut o faptă urîtă, ca și cînd inteligența mi s-ar fi diminuat din cauza umbrei aruncată peste noi de politicieni. Însă pe o petală de trandafir am găsit aprobarea dată de Dumnezeu și dedesubt semnătura lui indescifrabilă.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu