joi, 11 aprilie 2013

Sîngele meu este ca o navetă spaţială

Ca să mă eliberez de sufocanta mea fericire care nici nu ştiu de unde mi se trăge, poate de la doamna aceea blondă care avea porii umpluţi cu soare şi la despărţire mi-a zis; "Eşti nebun, măi omule, de iubeşti în halul asta, tu nu vezi că ţi-au apărut în carne zeci de curcubeie", am închiriat o navă spaţială ca să ajung mai repede să aprind stelele. Cînd se aprind stelele muşchii iubirii se relaxează, nasturii se deschid mai uşor şi mai subtil, cuvintele gospodăresc mai bine misterul şi în trupul meu iau fiinţă academii ale imaginaţiei. Adevărul este că ori de cîte ori aveam vreun necaz stelele mă salvau, ori îmi împrumutau un costum de supravieţuire, ori îmi scuturau  în pumni   puţin praf cosmic pe care îl dizolvam în ceai ca durerile mele să devină mai puţin performante. După aceea aveam o stare ca şi cînd m-am intoxicat cu eternitate, dar nici nu aveam nevoie de medic pentru că orişice tratament echivala cu un omagiu adus perfecţiunii. Cerul plin de stele se obişnuise cu mine, îi copiasem multe din gesturi ,pot spune, aşa ca pe o meteforă, că mă împrietenisem cu norii lui, cu strategia lui de ascunde suflete. Nu mai este nevoie să adun meteoriţii căzuţi în spatele casei mele unde un vecin are plantat cîteva hectare de iasomie şi trandafiri. 
De cîte ori văzduhul rămînea murdar în urma vreunei sinucideri, închiriam o nava spaţială, aprindeam stelele şi totul era ca înainte de a mă naşte. Naveta asta spaţială care mă transportă peste tot, la măcelărie, la film, la mafioţii din politică seamănă foarte mult cu sîngele meu. Cînd alerg să vindec buzele crăpate ale vreunei doamne, sîngele meu scoate un zgomot asemănător luminii cînd este călcată de roţile viitorului sau cînd plec noaptea dintre coapsele ei se aude un foşnet scurt ca atunci cînd aprinzi o lanternă să găseşti drumul de întoarcere. Şoldurile ei iau forma explorărilor mele cînd trupele de comando ale iubiri ei îmi asediază inima. Litera delta dintre coapsele ei mă invită să o folosesc în toate cuvintele incendiare ce i le sting pe trup şi atunci sîngele meu asemenea unei navete spaţiale ţiuie ca o emoţie abandonată pe o petală de trandafir. M-am obişnuit cu această formă de libertate printre stele, m-am obişnuit  cu infinitul şi nemărginirea, am renunţat şi la aparatele de produs uluiri artistice. Sînt din ce în ce mai sigur şi cred că nici nu o să simt deranjul cînd mă voi muta definitiv printre stele. O să fiu exact ca un peşte care descoperă ultimul apa, o să fiu ca o pasăre care constată, în mijlocul pădurii, că poate zbura mult mai uşor în cîntecul ei decît în aer. Cînd dorm mă întorc la starea mea iniţială de navigator solitar prin ceţuri, de individ nerentabil pentru că eu nu fac altceva pe pămînt  decît să supraveghez cum  moartea se implică în planifiarea timpului meu şi să iubesc cu sălbătăcie. Pentru că îmi cunosc drepturile, iar dintre cele constituţional singurul rămas în vigoare este dreptul de a muri, sîngelui meu o să-i pun numele de Apollo Dacul, o să reproduc o hartă după Biblie în care rîurile şi munţii să reprezinte o aspiraţie către linia orizontului. Mi-am dat seama de caracterul celor ce-mi administrează emoţiile, salariul, suferinţele pe pămînt. Nu-mi mai rămîne decît să o întreb pe femeia care aşteaptă în dormitor să o învelesc cu trupul meu ce scria şi într-un ziar de cartier; "Vrei, să fii văduva mea."

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu