duminică, 7 aprilie 2013

Onoarea de a-mi fi ruşine

Mă ruşinez că viaţa mă împinge către veşnicie ca pe un prizonier condamnat la moarte că a  furat harta fericirii, deşi nu ştie să desluşească din ea nici drumul către sticlele de băutură. Mă ruşinez că nu-i pot inventaria pe toţi imbecilii din această ţară care îmi dau sentimentul unei neîmpliniri permanente. Mă ruşinez pentru că eu sînt unul dintre acei anonimi ce am confecţionat prea lată uşa libertăţii şi au pătruns în interior prea mulţi hoţi. Mă ruşinez că redescopăr tristeţea la tot pasul, chiar şi în copacii aceştia plantaţi după strategii de partid. Am simţurile sănătoase, dar mă ruşinez că nu am anticorpi împotriva toamnei, că nu reuşesc să editez în tiraje de masă colecţia mea de viziuni privind folosirea oamenilor ca pe masă de manevră de către politicieni. Cu aceste simţuri întîmpin răsăritul, pipăi pe ruinele lăsate de capitalism poemele şi lozincile scrise de un popor aflat într-o iremediabilă epuzare. Mă străduiesc din răsputeri să nu transform accest text intr-o lamentaţie  să pară că trăiesc împotriva tuturor, că otrăvesc drumurile pe unde trec, dar cînd îmi văd speranţele castrate îmi vine să mă deconectez de la butelia de oxigen. Mă ruşinez că viaţa mea are marginile zdrenţuite ca o rufă atacată de fantome cu dinţi cînd văd la toate congresele decepţiei naţionale cum sărăcia primeşte certificat de omologare, cînd constat că sîngele meu mai are curent electric atît cît să aprindă o lanternă ca să-mi vadă faţa  pentru a mă recunoaşte. Mă ruşinez cînd văd cum ne îmbătrînesc visele pe timp de pace, cînd rezervele mele de salivă se reduc văzînd cu ochii. Îmi acoper faţa cu palmele cînd aflu că nici o stea nu este botezată cu un nume românesc, fiind păstrate numai pentru conflicte, expulzari, renegări. Mă înroşesc la faţă că nu mai am îndemînarea să adun şoaptele în înjurături. Mă albăstresc la faţa că nu am cărămizi vampirice să construiesc  silozuri imense unde să ţin guvernanţii ostateci pînă le fac toate analizele psihanalitice. Mă ruşinez că ecuatorul nu trece pe aici pe lîngă casa mea ca să nu mai ţin iubirea înfofolită în blănuri pentru a-şi păstra căldura intactă. Cînd văd vîntul, un golan obsedat sexual , că ridică fustele femeilor, asemeni unui halterofil anemic,  întorc capul şi mă prefac că privesc în vitrinele de marginea străzi unde păpuşile trăiesc experimental. Mă ruşinez că nu am învăţat decît dialectul privighetorilor, că în întîlnirile mele cu talibanii din Afganistan şi cei de la periferia Bucureştiului am folosit pe post de translator un varan, pentru că răufăcătorii nu au un alfabet stabil, ei vorbesc în funcţie de partidul în care se găsesc. Mă ruşinez cînd mă surprinzi că încerc să intru în inima ta cu mirosul de ierburi crude ale acestei primăveri. Dar nu îmi este ruşine şi chiar devin nepoliticos cînd  îţi aprind focul dintre coapse  să văd unde începe universul.

2 comentarii:

  1. Trec periodic pe aici şi îmi place să revin. Felicitări şi... mulţumesc! :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Vă mulţumesc! Vă aştept cu braţele deschise. Îmi plac textele dumneavoastră.

      Ștergere