marți, 23 aprilie 2013

Idealul iubirii este de a da trupului libertate maximă

Cînd citesc cîte un text frumos mi se pare că este scris de mine şi semnat cu un alt nume.  Este la fel ca atunci cînd cineva îţi spune; "Colegul nostru  plecat la ceruri acum un an are un copil mic. Văduva lui a născut  alaltăieri o fetiţă de nota zece." Mă salvez prin imaginaţie. Ştiind, că omul este o creaţie a amînărilor. Tot tergiversînd să-mi decupez sufletul sub forma unor litere şi să le înşir pe hîrtie cineva care veghează la transparenţa acestor vremuri mi-a luat-o înainte. Nu ştiu de unde mi se trage acest sentiment de tărăgănare de a scrie despre minunile ce se petrec în această colectivă capitalistă care este ţara mea, dar  sentimentul de proprietate pe care îl am în cazul poemelor strălucitoare sau a cărţilor geniale mi se întîmplă şi în cazul femeilor frumoase pe care le întîlnesc pe stradă, în tramvaie sau la mitingurile împotriva regimurilor politice. Bunicul o fi suferit vreo influienţă rusească şi mi-o fi transmis-o şi mie prin testamentul celulelor de am astfel de rătăciri erotice încît să cred că aceste doamne onorabile ce-şi cară solemn soţii la braţ îmi aparţin.


Cîteodată, fără să mă vadă, întîrzii cu privirea pe trupul lor şi mă întreb; ce fel de hărţi să folosesc ca să-i ajung pe străduţele înguste ale inimii sau să-i exploarez şoldurile. Dacă gura ei are apucături tribale şi nu ştie să-şi exercite libertatea, decît sărutînd mă gîndesc cum să o aşez în poligonul de tragere din dormitor să nu-i deteriorez conductele diafane ce îi cară vîlvătăile de căldură în fese.
Cred că am o gîndire suprarealistă, o ignoranţă parvenită. Sigur este o ofertă de imaginaţie burgheză să pot crede, fără nici o explicaţie, că tot ce este frumos îmi aparţine. Aceasă arbordare pentru alţii ar fi o rea întrebuinţare a gîndurilor. Ar fi un braconaj erotic. Ar trebui să fiu nemulţumit de mine. Dacă Dumnezeu e peste tot în oameni cum se zvoneşte şi mi-a fotografiat inconştientul ar trebui să-mi fie ruşine că mă gîndesc să cuceresc teritorii care temporar sînt colonii străine.


Este arhicunoscut că principalele forme luminoase ale suferinţei sînt reprezentate de femei şi de cimitirul de idealuri şi printr-o mutaţie genetică, determinată de secreţiile iubirii, am devenit principalul lor agent de propagandă. Măsurînd parametrii în care cuvintele pot declanşa cutremure am descoperit că o femeie frumoasă are o umbră frumoasă, o flacără frumoasă, un răsărit frumos, iar trusa ei de gesturi este un văzduh în nemişcare.
Imperfecţiunile sufletului meu le găsesc în cărţile pline de lumină semnate de alţii, în doamnele al căror parfum aţipeşte veacul acesta, în dimineţile  intimidate de prospeţimea lor. Sînt atît de preocupat să măresc cuvintele ca să poată încăpea toată lumea în ele în caz de potop, încît nu cred că mă voi vindeca de preocuparea mea zilnică de umple golurile viselor cu frumuseţe. Numai în situaţia în care o doamnă care îşi face transfuzii de sînge de la trandafirii din curtea paradisului ar încerca să mă sufoce cu sînii m-ar lăsa să mă pierd între stelele din interiorul ei. Ar fi minunat să mă sinucid cu săruturi, m-ar ajuta să falsific sigurătatea cu degetele ei.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu