miercuri, 10 aprilie 2013

Filmul este o industrie disperată de a ţine viaţa pe loc

După ce am văzut că relaţiile mele comerciale cu viaţa s-au subţiat de ajunsesem să-mi fie ruşine să dedic un poem unei femei mi-am montat camere de supraveghere ca să potă înregistra modul meu de a trăi secundă cu secundă, cum au şi băncile de pe bulevard. Am analizat mult profeţiile, starea meteo,  poziţia stelelor pînă să iau această decizie, dar dacă filiale instituţiilor financiare au montate camere video filialele iubirii mele de ce să nu aibă aşa ceva? Unde se găseşte un tezaur în oraş vezi zeci de aparate  montate în toate colţurile clădirii şi atunci de ce  viaţa mea să nu se adapteze progresului ştiinţific?  Deşi nu prea îmi place să fiu modern să am radare în pantofi să ştiu pe unde merg, nici instalaţii de stingerea incendiilor la cămaşă cînd mă aprind după cîte cineva, dar în viaţa mea de cînd s-a schimbat regimul politic intră fel de fel de bărbaţi şi femei ca şi cînd ar veni să împrumute modestie de la mine, lucrul total neadevărat. Unii vorbesc singuri ca să-mi lase impresia că vorbesc cu Dumnezeu, alţii stau cu ochii aţintiţi spre seiful unde îmi ţin ura să vadă dacă nu am şi grenade ascunse acolo pentru a mă da pe mîna poliţiei că nu am respectat regimul armelor şi muniţiilor. O doamnă a adus în una din zile şi un aparat Roentgen să analizeze dacă tăcerile mele sînt degradabile ,dacă suferinţele pot reşapate şi folosite de mai multe ori pentru acelaşi om. În viaţa mea este un du-te vino, unii poartă baloane ca să le decoreze mai bine prostia, îşi decupează eul şi-l abandonează între idealurile mele, alţii vin cu îngrăşăminte pe bază de azot să nu li se ofilească ticăloşia şi să demonstreze că sînt agricultorii de bază a întinderilor cu nisip alb.
Am montat camere de luat vederi pe holurile vieţii mele pentru că vreau să văd cum se dizolvă asfinţiturile 
în mine fără nici un zgomot, să văd cum astrele îşi folosesc talentul arhitectural sculptîndu-mi atîtea riduri de parcă aş face parte din familia brontozaurilor. Vreau să urmăresc pe tv cum patetismul meu ereditar se domesticeşte, cum punctul pe care l-am pus la capătul speranţelor se umple de lacrimi cum face via cînd este tăiată. Spaţiul pe care altădată îl foloseam la catifelarea imaginaţiei sau la educarea notele muzicale spre a nu mai fi infedele şi să aibă un comportament ceresc, acum este un spaţiu de pedeapsă unde orele trupului stau chircite între labele unui tigru. Vreau să văd cum trupele de asalt ale iubirii îmi ocupă inima, cum hainele mele de supravieţuire se rup în coate, le sar nasturii ca nişte mici greieri. Sînt curios ca un cinefil începător pentru că din copilăria mea nu am filmat nimic, în albumul meu de  năzdrăvănii nu-i nici o fotografie cu mine să mă înfăţişeze cum pe cîmpia de maci făceam disecţia curcubeelor.Chiar dacă se vor înregistra şi imaginile cu momentul cînd oxigenul este pe sfîrşite, cînd numai visele mă vor despărţi de planetele prin care o să rătăcesc   milenii, nu voi invinui pe nimeni. Cînd voi pune mîna pe fundul vreunei doamne ca să derutez îngerii vreau să  fiu filmat. Vreau să se  înregistreze şi ultima secundă din viaţa mea. După aceea pelicula poate fi aruncată la gunoi cum aruncă femeile tampoanele folosite.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu