vineri, 22 martie 2013

Un bădăran fără viitor

Nu ar avea nici un sens să-mi cer scuze că voi muri, este ca şi cum mi-aş cere scuze că am terminat un poem  şi în ultimul vers propun ca parlamentul să treacă legea privind instituţia sinuciderii tacit, fără să mai fie supusă la vot. Nu o să-mi cer scuze că uneori adorm în locuri pe care comitetul de aprobare a somnului nu le agreiază. Acest comitet a interzis să se doarmă în cîntecul unei privighetori, în camerele unde se exersează insuccesele sau într-o grădină unde primăvara şi-a instalat şantierul şi a dat singurătatea afară din curte. Toate aceste prestaţii inocente se întîmplă că lumea confundă somnul cu moartea ceea ce nu este adevărat, decît în situaţia în care aceste fenomene au loc în faţa oglinzii. Să nu credeţi că fac parte din vreun regim politic care nu-şi cere scuze niciodată, nici cînd aplicînd snobismul şi eroarea în viaţa oamenilor au pus bazele unui tragism naţional. Însă nu o să-mi cer scuze că sînt politicos şi dau întîietate altor bărbaţii să pătrundă înaintea mea în mediul umed al femeilor. Aşa am devenit cunoscut ca un tip corect ce nu vrea să-şi rişte speranţele. Faptul că la venirea mea în această lume am fost mai întîi supravegheat şi apoi suspectat că că nu bag în seamă pe nimeni este numai un ecou aventuros stîrnit de cei ce sînt alcătuiţi din absenţe. Eu la începuturi eram preocupat să-mi dezlege cineva cuvintele să mă eliberez de tăcerile în care fusesem înfăşurat pînă atunci, nu mă interesa dacă pe lumea aceasta există modestie, orgoliu, spaime sau că oamenii care care nu sînt iubiţi sînt mai buni. Nu o să-mi cer scuze că mi-am montat un tablou de siguranţe în zona unde acţionează fantezia. La mine iluziile reprezintă un mediu genial unde sîngele nu rugineşte şi dragostea este foarte urgentă. Cînd mi-am pierdut părinţii am anunţat dispariţia lor la mica publicitate cum procedasem şi cu tinereţea mea. Celui care îi găsea în vreo gară părăsită din Constelaţia Centaur mă angajasem să-i acord o recompensă serioasă, ori o călătorie gratuită cu Steaua Polară ori să îi pun la dispoziţie un translator adevărat care să îi traducă în termeni simpli nafericirea omenească. Nu o să-mi cer scuze că ţara mea a eliberat după revoluţie tristeţea din robie, că cel mai bun pluton de execuţie din lume pe care l-am folosit să-mi ucidă speranţele a fost cel alcătuit numai din preoţi pentru că toate găurile făcute erau găuri sfinte, că fericirea este mereu aproximativă ca şi ploaia şi nu vrea să-şi facă mutaţia definitivă în inimile noastre. De multe ori căutăm inamicii în altă parte şi ei sînt noi,spre exemplu eu cînd eram soldat în loc să mă gîndesc la duşmanii ascunşi în tranşee meditam la fesele unei femei şi mă întrebam pe unde aş putea eu intra într-un astfel de colhoz artistic. Nu o să-mi cer scuze că ştiu limba ţărînii, că am început să scriu la o constituţie unde în primul articol am trecut că iubirii nu-i trebuie nici o diplomă ca să ne asuprească, că pun la păstrare amintirile numai toamna. Mă aştept să fiu catalogat bădăranul needucat care nu vrea să părăsească această lume cu toate imperfecţiunile ei.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu