sâmbătă, 9 martie 2013

Uitarea este o economie de amintiri

Copiii nu vorbesc în primii ani să nu poată spune de unde vin, încotro se îndreaptă, cine îi aşteaptă, dacă vor rata idealurile, dacă trecutul este o caricatură a morţii. Cineva nu vrea să ştim dacă pe acolo se fură din cauza sărăciei, se plagiază pentru a ajunge ministru, sînt proletari gata în orişice clipă să producă o revoluţie. Mă întreb dacă de unde vin ei o fi numai timp de iubit sau de murit, dacă şi acolo se folosesc comprimate pentru a-ţi aranja biografia, dacă melancoliile sînt goluri nepremeditate, dacă ateismul este o opţiune prohibită, dacă în statele acelea acoperite de eternitate se aplică sistemul electoral american sau chinezesc. Nu îşi amintesc nimic. Medicii se străduiesc să vindece memoria copiilor. Este necuviincios să întrebi ceva despre o lume pe care nu o cunoşti şi nu ştii nimic despre ea. Poate aceste secrete sînt rezervate numai lui Dumnezeu. Poate cel ce urmează să se nască va rămîne repetent în clasa a cincea, va fi nerespectuos cu poezia ca mulţi alţii, peste ani se va înscrie în vreun partid interzis de lege şi îşi va iubi poporul. Savanţii după ani de nesomn nu au reuşit să afle dacă în zîmbetele copiilor se poate descifra vreun război, dacă asfinţiturile sînt hrana morţii, dacă Jean-Paul Sartre va fi la fel de actual şi peste o sută de ani. Eu am început să-mi amintesc cînd părinţii mei au început să uite. La început amintirile mele erau foarte crude, dibuiam viaţa, încercam să văd cu mîinile marşul ierburilor. Repetam exerciţiile de apărare împotriva prezentului, de victorii nu avusesem parte, eşecurile erau nişte enclave provinciale pe harta iluziilor unde aveam cutezanţa să invit soarele. Ca să găsesc întrarea într-o femeie mi-a trebuit toată logistica unui soldat ce vrea să cucerească o casă regală. Versurile treceau prin mintea mea ca nişte păsări incandescente, dar dacă inima mea nu era pregătită să devină locuinţă pentru ele nu le scriam, nici măcar pe vreo ciornă să nu le primejdiesc ţinereţea. Îmi ceream scuze corăbiilor ce navigau prin sîngele meu că nu puteam să le reţin numele. Rugam oraşele şi porturile pe care le traversam în vis să nu mă declare persona non grata că nu mi-am tatuat pe corp numele lor pentru a nu le uita niciodată. Viaţa se nimiceşte pe sine în fiecare zi, înfrîngerile cu paşi grăbiţi dărîmă adevărurile şi este din ce în ce mai chinuitor să îţi aduci aminte şi să uiţi. Cît de complicată este salvarea amintirilor mai ales cînd tratăm realitatea ca pe un imperiu al imaginaţiei! Uitarea şi-a dat doctoratul în chirurgia estetică a amintirilor. Nu cunosc o operă mai întinsă, decît lumea de lîngă noi scrisă în memoria în care ne amăgim că vom trăi veşnic.

Un comentariu:

  1. Se spune ca primii ani din viata unui copil sunt atat de traumatizanti incat creierul isi ia masuri de protectie neinregistrand nimic. Asa o fi!

    RăspundețiȘtergere