marți, 19 martie 2013

Ţara ca o femeie cu pulpe aventuroase

În mod intenţionat plecasem spre Bucureşti cu un tren hodorogit care de-abia se tîra pe şine, sperînd că voi mai reduce viteza cu care viaţa aleargă spre ultima gară. În compartiment am cunoscut o femeie care după spusele ei ducea săptămînal o carte în capitală să intre în relaţii de prietenie cu alte cărţi scrise de mari scriitori români unii propuşi pentru premiul Nobel. Cărţile comentau între ele despre drepturile omului, despre libertate, despre meseriile primăverii, în general despre lucruri pe care oamenii nu le vor cunoaşte niciodată cu adevărat. Mai tîrziu am aflat că îşi dorea ca acea carte scrisă de ea să intre într-o relaţie de iubire cu una din cărţile lui Emil Brumaru. La cîteva luni după ce traversasem împreună cîteva orînduiri de cuvinte şi sărbătorisem un echinocţiu  pentru că avusese loc în părul ei am devenit mai riguros cu rezultatele muncii subconştientului meu. După ce mi-am făcut mutaţie în înbrăţişările ei şi oficializasem dormitul între sînii ei fără să mai cer voie comitetului iubirii care se ocupă cu astfel de birocraţii am început să am o altă abordare vizavi de patriotism şi întreţinerea lui cu hrană neomologată. 

În trupul ei se întîmpla tot ce i se întîmpla ţării. Corpul ei era vizionar, sinceritatea mîinilor înlătura toxinele ficţiunii, privirea plină de certitudini era ca un instrument medical ce înlătura orice iluzie. Cînd am văzut împreună textele prin care se punea ordine în averea acestei ţării şi zăcămintele din fesele ei s-au lăsat studiate pe toate părţile. Cînd a fost promulgată legea privind paza băncilor nu a mai purtat sutien niciodată şi de cîte ori îi arătam un trandafir pe cale să se deschidă venea să-i potolesc arşiţa soarelui din interior. Mirosul trandafirului era parola noastră secretă. Ca să nu rămîn prizonier parfumului după ce îi  alungam confuziile din celule lăsam verbele să intre în controverse privind puritatea zahărului de pe buze. 

Cînd primăria a vrut să eutanasieze cîinii mi-a spus solemn că ea nu renunţă la lupii din sînge pentru că nu mai are cine să-i care albul zăpezilor în piele. Cînd consiliul local a vrut să privatizeze vîntul ea s-a opus vehement pentru că nu mai avea cine să-i restabilească echilibrul între două anotimpuri.  Văzînd că unii au înstrăinat petrolul ţării a vrut să-şi înstrăineze şi ea ovarele. Văzînd că s-au vîndut cîmpiile pe unde cobora soarele în lanuri a vrut să-şi taie şi ea părul şi să-l doneze fabricii de făcut păpuşi. A observat cum guvernanţii vor să ascundă viitorul în spatele unor tablouri pictate de Aman şi Grigorescu a ascuns şi ea primăvara în pulpe. Politicienii au încercat să modifice răsăritul, dar şi ea a modificat ora la care lumina poate fi supusă cu ajutorul gurii. Dacă se mai vînd mult bucăţi din ţară tare mi-e teamă că femeia cu care trasez punctele cardinale ale prospeţimii o să rămînă fără inimă, fără amigdale, fără glandele sudoripare. Eu tot aştept să se facă ordine în trupul ei să-i dispară prejudecăţile, respiraţiile neregulate, abrevierile pe care le fac simţurile, echivocul aripilor. Dacă acum nu este o ordine desăvîrşită în trupul ei mă gîndesc cum o fi cînd ţara va da faliment.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu