vineri, 29 martie 2013

Pompierii din ţara mea sînt prea politicoşi

În lumea aceasta în care nu am văzut pînă acum un proces verbal al fericirii semnat de vreo comisie de recepţie, nu mai are nimeni curajul să se îndrăgostească fără să poarte cu el trusa de prim ajutor sau cîteva mii de colaci de salvare. Ca să nu vă spun că s-a păstrat şi vechiul obicei de a purta umbrele după noi ca pe nişte amintiri dezbrăcate,  spunîndu-se că sinceritatea este un fel de pernă erotică cu care timpul, dacă nu eşti atent, te poţi sufoca. În ţara aceasta mi se pare că societatea a ajuns la aceeaşi formă de organizare şi conducere asemenea unui ospiciu în care muştele sînt omorîte cu arcul cu săgeţi, trenurile pornesc din gări în funcţie de bolnavii pe care îi transportă, primii fiind întodeauna cardiacii.Curajul, patriotismul şi inspiraţia s-au decolorat. Minciuna se poartă cuviincios, căci fără noi oamenii nu ar fi o doamnă atît de curtată. Cînd vrei să denunţi impertinenţa şi prostia constaţi că nu există nici o instanţă care să aibă o registratură pentru aşa ceva. Am auzit că ar fi nişte gospodari pe la Bucureşti care şi-au redus din atribuţiile casnice să aibă vreme să conducă  ţara, dar ei nu fac altceva decît să ne dea prin maşina de tocat visele şi idealurile, nu sînt în stare măcar să şteargă praful de pe icoana la care s-au rugat înaintaşii. În ţara mea mi-e teamă să mai beau apă că se găseşte repede un aşa zis capitalist, proprietar al unui srl, ca să se plimbe cu barca prin mine. Dacă aprind o lumînare la care să-mi citesc drepturile din constituţie poate înţeleg mai bine ce este aceea o bucurie sau cum să sper că în fiecare copil există o firicel de geniu, sigur se găseşte cineva care să-mi facă nişte făgăduinţe. Cînd văd pe stradă cum femeile ard ca nişte flăcări de aragaz şi imaginaţia face contrabandă cu dorinţe, cînd văd că nimeni nu are bloc-notes să noteze declataţiile păsărilor ce aduc primăvara pe aripi ca să ne mai domolească din revoltă, îmi vine să dau o lege de prescurtat oamenii şi să o pun în aplicare cu cei aflaţi la putere. Aş dori ca toţi fii acestei ţări să absolve universitatea care ne învaţă să ne fi dor de noi. Aş vrea să zburăm cu aripile ascunse în sufletele noastre fără să ne jertfim viitorul cumpărînd cu tezaurul ţării înălţimi cucerite. Îi aud pe cei ce cad în propriile cuvinte cum cad privighrtorile în cîntecele lor şi cînd ies să-şi cumpere o pîine sînt plini de vînătăi şi de funinginea înfrîngerilor. Nu vreau să mai mă fac că aţipesc cînd văd atîţi netrebnici cum ne trag dimineaţa de sub picioare, nu vreau să mă fac că nu aud cînd ei se roagă lui Dumnezeu să le ascundă urmele. La mine în cartier nu vezi un semn de circulaţie pentru soare să nu mai bîrfim că lumina este indecisă să intre în noi, nu vezi un curcubeu în vreo livadă, pe stradă nu vezi un zîmbet şi mă întreb; "Oare eu sînt, aceasta este lumea creată de mine, pentru că altadată cu tinereţea mea iscam primăvara în piaţa publică şi speranţele  înalţau temple? Acum de-abia mai pot scoate viaţa din casa aceasta în flăcări ca pe o căţeluşă oarbă.

Un comentariu:

  1. Mi-a indus o stare de melancolie scrierea acesta, care este, de altfel, patrunzatoare..Mi-am adus aminte de niste versuri. "We are millions, but still alone we stand/In this world we are numbers, we don`t have a name."

    RăspundețiȘtergere