sâmbătă, 2 martie 2013

Oamenilor nefericiţi nu le cresc aripi

Primul meu discurs politic l-am ţinut în faţa blocului de garsoniere J12 unde se adunase în jur de cincisprezece alegători. Le-am spus încă de la început că mi-am făcut datoria faţă de ei, nu am fost fericit niciodată aşa cum nici ei nu au fost, nu am reuşit să învăţ carte decît atît cît să mă semnez procesele verbale de amendă, nu rîd decît atunci cînd preşedintele ţării compune glume. Am fost de acord cu inundaţiile din subsolul blocurilor într-un moment de depresie. Ca şi ei mă spăl o dată pe săptămîna cu apa de ploaie ce o colectez într-o găleată pe balcon ca să nu mai înregistreze nimic apometrul, ultimul păduche pe care l-am văzut a fost acum zece zile, îşi căuta un loc de supt pe fruntea unui prieten de-al meu ce venise în vizită. Nu dau drumul la aragaz decît pentru a-mi încălzi cuvintele, caloriferele le ţin închise că se spune că moartea se apropie de oameni prin ele, prostituatelor de la colţul străzii le-am donat pastile contra reumatismului. Ca să am siguranţa că nu mă vor uita pînă în ziua votului, pentru că mi se întîmplă foarte des ca femeile să uite,  le-am promis că săptămîna viitoare voi face rost de un elicopter ca împreună să vizităm cartierul. La propunerea lor traseul trebuia să cuprindă măcelăriile, magazinele cu veste antiglonţ, parcul boschetarilor unde sărăcia se antrenează la proba de două sute metri garduri, dar şi portretele celor care au pus bazele omului nou capitalist. După ce discursul meu a fost lipit pe geamul unui trabant şi studiat de cei ce ştiu să citească din mersul maşinii am scăzut brusc în sondaje. Prima care m-a părăsit a fost amanta mea, văduva suedeză. În biletul de adio îmi   reproşa că nu i-am mulţumit şi ei pentru succesul meu electoral cum se obişnuieşte la Hollywood şi nu am spus alegătorilor că ideile mele îmi vin datorită faptului că eu în timp ce dorm ea îmi citeşte din Kafka. De acum înainte eram liber să-mi găsesc fericirea printre femeile ce-şi doresc sfîrşitul acestui capitalism de rahat. Mătuşa mea ce îşi deschisese un cabinet medical pentru combaterea azoospermiei era supărată foc că i-am deconspirat preocuparea de a planta numai crizanteme, iar colegii mei de la Institutul de cercetare a proletcultismului în epoca tranziţiei au semnat o petiţie prin care să mi se desfacă contractul de muncă că nu am trecut în programul electoral ca denumirea de şomer să fie schimbată în fost proletar. Nu mai aveam de partea mea educatoarele,  posesori de telefoane mobile, barmanii, evangheliştii, poliţiştii comunitari. Trebuia să mă retrag. Cînd ei mi-au zîmbit pe stradă am crezut că vor să fiu consilier, dar acum îmi dau seama că  poporul îmi cere să sting acest incendiu generalizat cu o lacrimă.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu