joi, 14 martie 2013

Numele meu

Cel mai bine mă ascund în numele meu. Cînd intru în casă sînt temător, îmi iau toate măsurile de apărare să nu cumva să găsesc moartea ghemuită în vreun colţ sau sub cearşaf şi să-mi spună, vino să facem dragoste o eternitate că văd că îţi cauţi fericirea cu lumînarea. Cel mai aproape şi la îndemînă îmi este numele şi mă chircesc în el ca o pasăre în cîntecul ei. După ce trec prin toată gama de emoţii şi constat că lucrurile din casă sînt la locul lor mă consolez că odată cu mine nu au murit şi prietenii mei pe care îi păstrez în memorie. Să ştiţi că nu am o părere bună despre numele meu, toată viaţa a umblat prin lume ca un anonim are mai multe consoane decît vocale, este greu de ţinut minte, dar faptul că este invizibil şi nu face gălăgie cînd se deplasează prin cameră mi-a fost de ajutor. Moartea cînd umblă după oameni nu are toate datele de stare civilă ca să te identifice, nu are CNP-ul, nu ştie dacă eşti căsătorit sau nu, nu-ţi ştie adresa exactă, ea are o planificare foarte riguroasă de la naştere şi cînd vede că nefericitrea te-a obosit destul opreşte gravitaţia şi sufletul îţi devine imponderabil. Numele meu stă pe mine ca o husă şi are toate dimensiunile mele. Înălţimea lui este ca a mea, un metru şi nouăzecişicinci de centimetri, mărimea pantofului patruzecişicinci, ca să se potă încheia la gît ,deşi nu poartă cravată cămaşa are lungimea gulerului de patruzecişişase de centimetri. Dacă eu mă îngraş şi numele meu face burtă, dacă slăbesc se retrage şi el spre trupul meu îndurerat că va atinge pe stradă mai puţine femei. Ce nu înţeleg este faptul că eu fac riduri sub ochi, pe frunte, iar numele meu nu dă semne că ar avea vreun gînd de îmbătrînire. Eu am un manual al supravieţuirii în epoca capitalismului însă nu scrie nimic despre transformarea fizică a numelui sau uzura lui. Pe parcurs ce studiez numele oamenilor îmi dau seama că acestea rămîn intacte, aproape ca la naştere, numai cu vreun metru şi ceva mai lungi. După ce noi întrerupem corespondenţa cu viaţa numele noastre încep să lucreze la statuia posterităţii. Aşa fiind, mă încumet şi stau chircit în numele meu ca un vultur ce nu îşi poate întinde aripile pentru că simte cerul ascuns în el. Uneori cînd răscolesc amintirile care sînt şi amintirile străbunilor mei dau de armate de tăceri, de amiezi izolate între partidele de vînătoare, de racorduri din aur prin care circula lumina să ţină cuvintele româneşti în viaţă. Ştiu că numele meu nu mă va părăsi niciodată, nu are izvoare vegetale sau biologice să poată fi expus erodării, în el trecutul este păstrat sub forma unor lingouri de aur. Chiar dacă nu este în stare să fecundeze o femeie ştiu cu numele noastre limba română a creat un popor şi în stele.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu