joi, 7 martie 2013

Nepotul lui Max Horkheimer

Suferinţa este tocmită cu ora pe capul românilor, în fiecare zi cerul se opreşte pentru cîteva secunde ca să aibă loc apocalipsa din sufletul lor. Pentru toate tristeţile pricinuite de guverne am încercat să obţin o recompensă de la CEDO însă fără nici un rezultat. În timpul procesului, un judecător care după cum îi ţipau sirenele de la pantofi cred că era născut pe meleagurile mi-a zis; de două mii de ani trăiţi în tristeţe şi vrei acum dintr-o dată fericire. Deşi i-am explicat că nu am cerut daune decît pe ultimile două secole că celelalte s-au prescris am fost acuzat că sînt descendentul Şcolii de la Frankfurt şi a ţinut să precizeze categoric că în ţara noastră cultura nu-i un complicea regimurilor politice. Înainte de a mă da afară din sală mi-a reproşat că după cum sînt pieptănat s-ar putea să fiu nepotul lui Max Horkheimer. Acesta este destinul nostru dorinţele ne dispar înaintea dispariţiei noastre. S-a zvonit prin cartier că ne vor lega la gură ca să nu mai putem scuipa şi striga. Am ajuns în patria noastră să fim în exil. Cei ce s-au perindat pe la guvernare, n-au avut altă preocupare decît să ne planifice nefericirea în aşa fel, încît să ne ajungă şi pe lumea cealaltă. Haideţi, urcaţi-vă în acest tren să evadăm, sînt locuri destule. Ştiţi ce sînt minciunile pe care ni le spun ei, nişte goluri imense fară aer ce se produc în atmosferă cînd adevărul este în extaz. Nu mai staţi pe scări şi meditaţi, intraţi în vagoane, biletele se dau gratis, locurile sînt rezervate de cînd v-aţi născut. Nu vă faceţi griji, este mai linişte ca la bloc, aş putea spune că este o tăcere continuă. Sînt uşi în acest tren care dau spre paradis, ziarele ce se tipăresc aici provoacă insomnii infinite, realitatea este mobilată cu umbre condamnate la pedeapsa capitală. Nu aveţi nevoie de canapeaua extensibilă a tăcerii, de scaune ce au caloriferul încorporat în spătar, de cuvinte cu şenile de traversat pustiul, de linguri sau furculiţe cu citate din spusele femeilor cu care aţi stat la masă, trenul acesta are un confort de faraonic. Nu vă trebuie calmante nici dacă suferiţi de sindromul înălţimii, nici dacă aveţi dureri de dinţi. Deznădejdile, călimările cu cerneală ironică, ficţiunile, bolile, înjurăturile lăsaţi-le la biroul de bagaje din gară că nu veţi mai avea nevoie de ele niciodată. Întrebaţi-vă dacă vă ajunge sîngele, dacă vă ajunge iubirea şi timpul pentru că este foarte mult de mers. Ca să avem o ambianţă plăcută ne vom înrăma visele şi vom pune tablourile pe culoarele trenului.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu