miercuri, 6 februarie 2013

Tăcerea din iarbă

Dacă aş şti în ce loc de pe pămînt cineva mă doreşte aş pleca acolo chiar dacă ar trebui să părăsesc pomana ultimei păpădii ce a interpretat cîteva zile rolul unei planete albe la mine în grădină. Aş lăsa liberă locuinţa mea din metafore, aş abandona autorizaţia care îmi dă dreptul să fiu contemporan cu focul, m-aş urca la volanul din pene al unui vultur şi aş fi plecat spre ea.
Cred că şi tînărul acesta ce îşi caligrafia trupul în iarba de pe marginea lacului Mira de lîngă Ploieşti gîndea ca mine. Acesta a fost şi motivul pentru care am îndrăznit să-i zic, "Vezi că tăcerile iebii sînt periculoase, îţi pătrund în trup fără simţi şi îţi blochează răsăritul din celule, cuvintele ţi se încarcă de mitologii şi devin bucăţi de cîrpă arsă ca nişte toamne abandonate"
Nu a înţeles nimic din ce i-am spus, nici nu s-a sinchisit să ridice capul. Noroc că nu era departe de lac şi  o mare parte din tăceri se scurgeau prin rădăcinile copacilor în apa plictisită de fundurile goale ale înnotătorilor.
Tăcerile din iarbă se depuneau ca un praf cosmic peste cascada nezgomotoasă a inimii lui. Cu genunchii juliţi îi cotrobăiau prin suflet căutau un spaţiu gol cît mai ascuns să nu fie recepţionate de televiziuni. Tăcerile acestea demolează, îţi suprimă voinţa, îţi înconjoară dimineţile cu sîrmă ghimpată.
Ultima oară cînd m-am întins pe iarbă a fost la începutul postului mare cînd vecinul meu mi-a zis, " hai, să bem un pahar de vin ca să fim primii cînd Dumnezeu va învia lumea". Însă din cauza şedinţelor cu aerosoli ale tăcerii am avut insomnii insuportabile. Tăcerile mă determinau să recunosc tot ce trăisem, nu puteam ascunde nimic, realitatea trebuia transformată în fum.
Aveam un comportament contradictoriu, deşi trenul în care mă urcasem, încă din copilărie, biletele erau gratuite eu plăteam călătoria în borcane de miere sălbatică. Gesturile mele încărunţeau, amintirile deveneau depozite pentru peliculele aruncate de cinemateca lumii. Dreptul la o oră de dragoste îl cîştigam la poker jucînd alături de contrabandiştii de trandafiri. Din cauza atîtor tăceri corpul meu era plin de răni, aerul  rupt de săruturi îmi seca oglinda de sensuri. În jurul meu absenţele se adunau într-un fel de republică fără graniţe şi fără constituţie.
Ştiu că sînt o amestecătură de cer şi pămînt, dar am crezut că iarba are alte preocupări nu să-şi depoziteze tăcerile în mine, nu să îmi introducă în cuvinte prin inermediul rădăcinilor un univers nedesluşit.
Îmi este de ajuns că noaptea intră în mine cu oraş cu tot, că singurătatea după ce-şi plimbă corăbiile prin arterele mele şi-a instalat şi un şantier imens în inima mea pentru a-şi face port.
Nu mai vreau să dorm aproape de pămînt, mi-e teamă de tăcerile lui, de modul subtil da a-mi pune întrebări. Nu o să mă mulţumesc să aşterneţi pe jos rogojini sau piei de tigru. Mi-i frică, am frisoane dacă nu voi găsi undeva vreun   pat suspendat undeva între doi aştri, fără injecţii cu morfină nu mai pot dormi. Risc să fiu invitatul propriilor mele tăceri.
Mi-am luat cîteva măsuri provizirorii, dorm ascuns între coapsele unei femei, cînt marseilleza să se vadă că am hematii din toate limbile lumii, identific armăsarii imaginaţiei pe care îi voi călări pînă devin nevăzut.

Un comentariu:

  1. Ai un stil atat de ... plastic daca pot spune asa, desi nu e chiar corect. Reusesti sa ma faci sa vad cu ochii mintii acele asocieri imposibile ca plimbatul corabiilor prin artere, santierul din inima sau tacerile care se scurg prin radacinile copacilor. Parca imi plantezi un cip in creier si dai drumul la imagini. Si cuvintele nu mai sunt cuvinte. Sunt doar insiruiri de flash-uri. Fantastic! dar fascinant in acelasi timp.

    RăspundețiȘtergere