marți, 12 februarie 2013

Nerăbdarea din inocenţi

Nu îmi reproşez că am participat la toate războaiele, neporuncite de nimeni, ca să apăr adevărul. Le-am pierdut pe toate. E ceva omenesc să fii plin de răni cum sînt eu. Celor săraci le-am spus: "Sînt semne că lumea este vie. Ne putem reface zîmbetele. Vă aştept, la ora doisprezece în lanul de grîu să definitivăm planul de luptă". Nu a venit nimeni. Numai nişte maşini ce secerau tot în calea lor.
Nu-mi reproşez că în momentul în care s-a deschis o parcare nouă în trupul toamnei, nu am mai găsit nici un loc liber să-mi parchez muşchii şi privirea . Era o aglomeraţie mai mare ca la un meci de fotbal. După ce oamenii îşi ocupase locurile stateau şi se contemplau unii pe alţii. Din cînd în cînd se auzea cîte voce stinsă: "Aduceţi un doctor, că acestei doamne altruiste i s-au scuturat toate frunzele, vrea să moară şi să se întoarcă la primăvară".
Nu-mi reproşez că nu am cumpărat mai multe blănuri de tigru sau leu să-mi învelesc iubirea spre a nu se răci în întregime, că nu am avut putere să-i înţeleg pe cei ce au avut timp să scrie elegii.
Cînd tinereţea mea s-a sinucis pe şantierele metaforelor, bunicul a murit a doua oară, dar nu o să-mi reproşez  că nu am transportat-o de urgenţă la terapie intensivă. Chiar dacă o ţineam în viaţă, cu aparatele, pînă se stingeau toate păpădiile sau pînă terminam de scris toate cîntecele patriotice, nu cred că telecabina cu iluzii s-ar mai fi oprit să ia şi povara de pe umerii oamenilor. Tinereţea mea nu ar fi reuşit să demacheze lumea, iar din mahalagioaica asta bătrînă care este politica, nu ar fi avut diplomaţia să mi-o facă amantă.
Nu-mi reproşez că prietenii nu mi-au auzit respiraţia din cuvinte, că nu m-au găsit în cartierul cu sosii rămase din vechiul regim. Acum aveam altă adresă, mă mutasem la marginea oraşului să fiu primul care vede răsăritul.
Nu-mi reproşez că atunci cînd vîntul turbează şi ridică fustele femeilor îl urc pe acoperişurile caselor să încărunţească şi să i se diminuieze virilitatea, nici că în vin am sperat să găsesc rotunjimea pămîntului. Ca să ştiu dacă iarna de anul acesta este soră cu cea de anul viitor îmi las amprentele pe cîţiva fulgi de zăpadă, dar nu-mi reproşez că gerul mă va lua în evidenţă, mă trece în arhiva lui de informaţii să viscolească cu mine timpurile viitoare.
Nu-mi reproşez nimic. Prea puţini paşi îmi trebuie să mă îndepărtez de mine.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu