luni, 18 februarie 2013

Iubirea mea are nevoie de un sponsor

Nu am găsit  pe nimeni să-mi sponsorizeze iubirea. Am apelat la firmele multinaţionale de telefonie mobilă, la cele pentru extragerea şi prelucrarea petrolului, la marile concerne politice ce au în statut şi asfaltarea drumurilor însă fără nici un rezultat. Toţi mi-au spus; dacă voiaţi bani pentru construcţia unei biserici sau a unui stadion în pantă pentru o comunitate locală trecută de şaptezecişicinci de ani poate se găseau ceva resurse, dar noi nu ne băgăm în viaţa oamenilor.
Eu, care făcusem o risipă mondială de sentimente, ajunsesem să mă milogesc la unul şi la altul pentru a-mi salva iubirea. Această filozofie supremă a inimii este pe cale de dispariţie. Îmi şi imaginez cum clasa politică  va emite un act normativ prin care statele membre ale Uniunii Europene vor fi iubite în funcţie de mărimea PIB-ului. Cea mai mare dragoste o să o acordăm Germaniei, apoi în ordine descrescătoare, Angliei, Franţei şi România naufragiată la coadă.
Nimeni nu vede că poporul are marginile zdrenţuite şi din nenumăratele eşecuri şi-a făcut batiste. Nimeni nu se revoltă că tunurile trase în cinstea capitalismului i-au perforat plămînii, sîrma, cu care i-au legat porţile uzinelor, a prins în strînsoarea ei şi mîinile noastre. După ce cîţiva nenorociţi i-au depozitat sîngele în valize diplomatice şi le-au trecut clandestin graniţa, doctori de talia lui Mengele le-au scos coardele vocale concetăţenilor mei să nu mai poată urla. Îi urmăresc pe stradă, în second hand-uri, la înmormîntări le este teamă să se îndepărteze de ei că la întoarcere nu se mai recunosc, le este frică să rupă o pîine ca nu cumva în interiorul ei să fie grenada democraţiei. Nu mai pot folosi nici ultimul lor bun, cuvintele Limbii Române. Oamenii  au devenit o armată de mimi, exersînd gesturile întunericului.
Idealurile mele şi ale atîtor prieteni au ajuns să bîjbîie după cîte o candelă să vadă drumurile ce duc spre nicăieri. Ni se pun translatori şi pentru păsările cu care am copilărit, parcă ţara aceasta se pregăteşte intens să nu mai fie a mea, iar toamna copacii, pe care i-am sădit cu dragoste, au o tendinţă ascunsă în ramuri de a deveni spînzurători.
Unde să găsesc eu un sponsor  să pot plăti chiria iubirii, măcar pînă la sfîrşitul lunii. Ţara va muri dacă nu este iubită îndeajuns.
Mă întreb, cine a inventat povestea asta că patria este numai o hartă meteorologică şi mă sileşe să o trăiesc şi s-o mor? De ce în mîinile noastre pămîntul nu mai are nici o greutate?
Nu voi renunţa, pînă nu găsesc un sponsor ca să-mi dea atîţia bani, încît din prospeţimea dimineţii să vă adaug  cîte un milimetru de inimă.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu