sâmbătă, 16 februarie 2013

Femeia din tramvai

Cînd trece tramvaiul şi face un zgomot asemănător unui război nereuşit îmi dau seama că în el se află şi femeia care a plecat din inima mea fără să-şi plătească chiria. Primul impuls este să-mi scot tractoarele cu remorci din sînge care îmi cară cuvintele şi testosteronul şi să blochez circulaţia în cartier. Sînt sigur că nu are bilet de călătorie, ea plăteşte întotdeauna cu mici incedii. Adevărul că are flăcări frumoase, mai ales cele din coapse. Dacă nu am legitimaţie de poet cum să pot opri tramvaiul? Acest lucru a reuşit numai Labiş. Zborul lui imens a blocat roţile tramvaiului pentru totdeauna.


De fiecare dată renunţ. Lasă, zic eu, tramvaiul trece şi mîine şi poimîine. Am şi o teamă nedefinită să nu găsesc printre călători, aşezată pe scaunul rezervat mamei şi copilului, moartea. Din neatenţie te poţi întîlni cu ea pe unde nu te aştepţi. Un prieten de-al meu care nu putea să doarmă cu soţia în pat pentru că ea toată noaptea visa alţi bărbaţi şi dimineaţa el se trezea pe covor a fost găsit fără suflare în casa memorială a iubirii.
Mi-a plăcut la femeia din tramvai, modul cum îşi ţinea echilibrul pe arterele mele. Cînd îmi înainta în suflet, ţinînd în mîna dreaptă un buchet de fantezii şi mîna stîngă sutienul. Era uşoară ca o libelulă căreia un înger îi stingea puţin cîte puţin lumina din aripi.
Puţine verbe se conjugau mai bine ca ea. Inventa ploi fără griji financiare. Descoperea primăveri unde furia inimii rupea zambilele. Constrîngerile circulare la care eram supus şi seismograful gurii mă determinau să o declar capitala viscolelor iubirii.


Problemele au apărut între noi cînd urma să frecventeze cursurile unei facultăţi. În primul rînd ca să o găsesc în Bucureşti şi-a pus o plombă de aur, iar în geantă purta un ceas mic cu cadranul în colţuri ca o stea cu care îşi dădea anii înapoi. În al doilea rînd toate materiile de la facultate voia să le înveţe pe strazile oraşului, prin cartierele mărginaşe sau  anticariate.
Stătea în parc săptămîni întregi să surprindă momentul cînd toamna se furişa în frunze. Mergea la cantina săracilor şi le măsura tristeţea cu ruleta. Îşi cumpărase un radar ca să afle cîţi oameni se aruncă de pe blocuri. Mergea cu metroul să poată măsura viteza intunericului care se ţine după oameni.


Refuza să vorbească cîte o jumătate de zi să vadă dacă trandafirii din glastră se ofilesc din cauza tăcerii. Cînd dormea se filma ca trupul ei să nu fie furat în somn sau cineva să creadă că dacă stă nemişcat şi este îmbrăcat sumar a trădat viaţa.
Cînd era în ultimul an de facultate a avut loc un atentat împotriva poporului român. I-au fost confiscate ovaţiile şi i s-a dat dreptul la dezamăgiri. Inima mea a fost invadată de tristeţe. Ea a fost nevoită să plece, nu mai era spaţiu nici să arunci o sămînţă de busuioc. De atunci am o superioritate tragică în mine ce mă obligă să vorbesc şi să locuiesc singur ca un Dumnezeu al modestiei.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu