duminică, 17 februarie 2013

Dialectul vulturilor

Dacă am văzut că nu vine nimeni să mă salveze de pe insula de vis, pierdută în nebunia acestui veac, am încercat să-mi confecţionez aripi din dimineţile neconsolaţilor pentru a-mi definitiva pedeapsa. Mi-am notat în carneţelul cu numerele de telefoanele ale îngerilor toate dorinţele să scap de sentimentul de vinovăţie că nu am reuşit să devin lider. Ştiam că simţurile îmi sînt necredincioase. De atîtea ori mă lăsase să cred că sub fustele femeilor am găsit paradisul.
Ca dorinţele mele să fie înţelese de politicieni eram hotărît să nu mai folosesc cuvintele moştenite de la mama. Poate în zilele de post nu au seninătatea naturii umane sau buzele mele sînt murdare de pămînt de cînd am sărutat patria şi propoziţiile sînt prea emoţionate. Parlamentarii meditează pe rînd şi emit compoziţii stranii şi dureroase. Trag la rame stînd faţă în faţă. Stabilesc strategii copiind pasaje din cărţile de bucătărie.
Ultimele legi aprobate se referă la plata alocaţiei pentru copii la o jumătate de oră după ce femeile au rămas însărcinate şi orele la care doamnele au voie să iasă pe stradă ne epilate. Am auzit că s-a legiferat tacit obligativitatea ca bărbaţii să fie conectaţi în timpul actului sexual printr-un jug la un aparat de produs curent electric pentru consumul casnic. Cred că s-a avut în vederea creşterii standardului de viaţă. Conform aceleiaşi legi ţipetele femeilor la naştere să fie stocate într-un rezervor şi în funcţie de starea patriotismului din ţară, în anumite momente festive să evacuieze în aer cîte un metru cub, dar şi de a speria pe aceia care învăţă păpuşile să fure bomboane din buzunarele bonelor.
Sînt în curs de aprobare: legea privind categoriile sociale ce trebuie să fie modeste, lege prind orarul în care politicienii pot fura păziţi de organele statului, lege privind trimestrialitatea ploilor în vederea programării membrilor guvernului în concedii, lege referitoare la compoziţia chimică a lacrimilor a celor cu salariu sub salariu minim pe economie.
În fiecare zi le-am scris, am strigat, am urlat care sînt priorităţile noastre, dar nu au înţeles nimic. De azi înainte, voi folosi un dialect folosit de vulturii protectori ai eroilor poate aşa se va rupe gîtul indiferenţei.
Politicienii au făcut din speranţele noastre o ţesătură cu care se şterg pe picioare. Oamenii au numai o exprimare interioară, nu ni se mai conjugă verbele şi rămînem suspendaţi în prezent. Cutiile poştale au devenit  spaţii toxice în care primim facturile ca pe nişte înjurături. Drumurile sînt atît de intersectate, încît orice direcţie am alege ne-ar duce în ţinutul tristeţii. Nu mai sîntem stăpîni decît pe oasele noastre în care trăim ca într-o piviniţă, zîmbetele noastre sînt cărate pe targă la morgă, viitorul are braţele retezate.
Am ajuns la marginea ideilor mele, voi încerca să pun bazele unui alfabet al disperării.

Un comentariu: