luni, 25 februarie 2013

Carnet de conducere pentru a circula prin paturi

Ca să mă urc în patul ei, nu am nevoie de  permis de conducere, nici măcar pentru maşina de călcat sau scuter. Nici inima nu  are carnet de şofer şi umblă pe unde vrea ea fără să fie amendată sau oprită în trafic. Dacă ar fi să-mi scot permis de conducere pentru a circula prin pat ar fi o nenorocire. Mai întîi, trebuie să-ţi faci un control anatomic total să vadă doctorul că toate organele sînt la locul lor. Sînt cel puţin zece examene medicale unde simţurile ţi se iau la puricat. Ce-mi trebuie mie să văd bine, ce sînt lunetist, de secole bărbaţii strabat acelaşi drum. Mai sînt situaţii cînd nu vrei să te imiţi pe tine şi atunci cauţi rute ocolitoare. Ea, de multe ori, zice; "Nu mai îmi da să beau vin, ca să mă ameţeşti mai bine pune-mi mîna aici, şi-mi indică un loc pe care îl cunosc demult, dar care mereu mi se pare că acum l-am descoperit. Spune-mi, în ce ordine să-ţi aranjez îmbrăţişările ca să poţi călători confortabil." Nu-mi trebuie mie carnet de conducere ca să-i plantez în carne revoluţia culturală a privighetorilor sau să îi aşez între silabe buchete de iasomie. Pentru a-i urmări visurile pe drumurile surpate de muzici, la ţărmul  unei mării de lumină, nu-mi trebuie nici să mă operez de patriotism, nu-mi trebuie nici volan care să-l folosesc ca pe post de colac de salvare. Oricum, în fiecare dimineaţă cînd plec de acasă las o scrisoare de despărţire. Atît mi-ar trebui să să mai am şi grija carnetului de conducere pe cearceafuri. Văzînd aşa de multă birocraţie, posteritatea m-ar da afară din manualul ei de memorare. Cunoscătorii în zona scrisorilor pot savura obiceiul meu desuet. În fiecare zi îmi iau la revedere de la mine, de la cel ce am fost ieri, de la cel ce azi-noapte a exilat tristeţile în surîsurile unei femei. Spun adio, amintirilor pe care le-am cazat în pod, grajdurilor unde îmi cresc caii imprevizibili ai imaginaţiei. Rezumatul pe care îl fac nefericirii îl ascund în tocul uşii, alături de vibraţiile trandafirilor ce nu au putut niciodată suporta aplauzele. Vorbele care mi le-am spus numai în gînd şi mulajele mîngîierilor le duc în ultima cameră, locul unde hotărăsc instituirea stării de necesitate cînd primăvara nu poate să-şi scoată certificatul de naştere pentru că oraşul este încă ocupat de frig. Cea mai puţină încredere o am în inimă, deşi, cu toată sărăcia, i-am angajat o firmă de pază. Are în ea un zvîc  imprevizibil. Dacă a observat că Dumnezeu nu a abolit moartea că lumea este în degringoladă fară iubire că văzduhul nu participă la revoluţia culturală a păsărilor se apucă de plantat stejari în numele meu, finanţează fel de fel de festivaluri de poezie şi cîteodată cînd nu mai încape dragostea în ea este gata să facă o schimbare de patrie. În fiecare zi îmi iau la revedere de la mine ca să nu mai fie nevoie să-mi scot carnet de conducere pentru a circula prin paturi. Am deja autorizaţie de mers în patru labe menţionată la intrare în sîngele meu.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu