joi, 24 ianuarie 2013

Nu vreau să mai tolerăm, toleranţa

Cînd observ că vîntul este atît de tolerant cu guvernul şi atîta antipatie are faţă de copacii din oraş, îmi vine să măresc distanţa dintre bornele kilometrice şi să-l las să alerge pînă devine infirm. Deşi, are memorie scurtă, ştie ce salarii avem că răsfoieşte statele de plată mai bine ca un arhivar, dar se mulţumeşte să aţîţe focul în soba unde ne încălzim tristeţea cu lemne. Şi firele de iarbă sînt tolerante cu politicienii. Cînd primăvara se urcă pe umerii noştri să aprindă florile de liliac, cîmpiile şi dealurile înverzite, acceptă, fără nici o revoltă, taxele puse de ei pe producţia de rouă. Sînt stupefiat, natura care are atît de multă imaginaţie a învăţat şi ea truda umilinţei în această ţară. O iederă nematurizată la mine acasă creşte sub forma unei spînzurători, fără să ştie că nu mă impresionează, pentru că permanent neliniştile ne cîntă prohodul.
Într-una din zile, după ce s-a anunţat la radio că ecuatorul a fost pierdut în ploaie şi planeta pămînt a rămas fără curea la pantaloni, la ora de sănătate, se spunea, că cei care sînt toleranţi au inteligenţa dezordonată, lasă ereditatea la mîna femeilor, au în ei o stare ţărănească de conflict, li se îngroaşă arterele. Îngăduitorii, indulgenţii pentru a nu leşina pe străzi, nu vor mai fi primiţi la mitinguri, nu vor mai vota şi li se vor ridică o parte din drepturile civile.
Lipsa de vitamine din corp îi face pe oameni mult mai îngăduitori. Hrana este în curs de a deveni religie. Nu m-ar mira să văd că în cartier se ridică Biserica Găinilor sau Biserica Caprelor. Cinismul politicienilor de a distribui prin salarii calorii insuficiente ne împuţinează curajul, entuziasmul şi demnitatea. Furîndu-ni-se zăcămintele de rîs devenim eretici. Cînd din sînge ni se arestează ultimile ambarcaţiuni de iubire, ajungem nişte statui jefuite, visele prind igrasie, speranţele, nu mai vor să aibă descendenţi. Ne transformăm în umbre manipulabile.
Nu pot să nu fiu invidios, cînd văd iahturile unora plecînd în larg fără să ne facă semne cu mîna, cînd citesc în jurnale că funcţiile publice se ocupă de rude, mai repede, decît se usucă aracetul de pe afişe. Nu credeam că această ţară, mai frumoasă ca toate tablourile lui Rembrandt, va fi atît de mult umilită lăsîndu-se condusă de foşti tîmplari, popi, frizeri sau vagabonzi. M-am obişnuit cu ideea că la noi eternitatea durează aproape patru ani, că cei veniţi la putere de fiecare dată, parcă sînt nişte barbari veniţi din afara graniţelor ce pustiesc tot în calea lor. Se schimbă numai seringile cu ajutorul cărora ni se suge sîngele. Toleranţa este un viciu frumos, nu neapărat necesar, dar asta, nu înseamnă să ne lăsăm omorîţi de ea.

Un comentariu: