duminică, 27 ianuarie 2013

Moneda

Cîteodată am aşa de multe emoţii în mine că mi scurg prin pantofi ca nişte descărcări electrice, ierburile din jurul meu se zbîrlesc, verbele clocotesc. De teamă să nu mi se evapore hainele sau să devin incandescent iau repede din frigider cuburile de gheaţă şi mă ascund între ele.
Să nu vă închipuiţi că urmează să dau examen pentru postul de comandant al vreunui transatlantic ce transportă ovule peste ocean sau că urmează să cîştig la loto. Am carnet de conducere pentru vapoare de cînd am început să visez. Transportam zăcămintele iubirii între pulpele unor femei, iar la loto, nu am jucat niciodată pentru simplu motiv că nu am reuşit să impun în comisia de extragere nici un prieten. În ţara noastră, nu poţi face nimic fără o cunoştinţă.
Emoţiile reprezintă şi o formă de manifestare a democraţiei. Egalizează şansele moleculelor de sînge de a-mi modela vocea în aşa fel, încît să pronunţ sinonimele fără să le trăiesc efectiv. Simţi o tortură plăcută, parcă ai atinge sexul unei femei în timp ce ea studiază biografia cuceritorului Napoleon. Produc aceleaşi frămîntări ca atunci cînd intri într-o casă nelocuită şi ştii că are montate camere video. În timpul emoţiilor îngerii fac şi cele mai avantajoase tranzacţii, îţi cos inima fisurată de plecările clandestine ale iubitelor contra unor hectare de cer.
Am emoţii cînd văd guvernul cupărîndu-şi rucsac. Gîndesc că va înghesui în el sărăcia de pe străzi, din case şi o va lua în excursii. Sînt emoţionat cînd aud fantomele tuşind prin pod, cînd văd aşezîndu-se pe trăgaciul pistolului îndreptat spre mine o albină.
Ieri eram în grădină, zăpada căzută peste noapte căuta să se obişnuiască cu oamenii, voia să intre în dialog cu ei, dar nu ştia ce limbă să folosească pentru a se face înţeleasă. Mulţi inşi au făcut în viaţa lor oameni de zăpadă. I-au plămădit să le semene, le-au pus fulare la gît, căciuli. Problema este că nu au certificate de naştere, nu se pot îmulţi, decît cu mîinile şi nu poţi să le ridici temperatura la treizeci şi şapte de grade celsius în nici un chip.
Pierdusem o monedă de cinzeci de bani,  mişcam piciorul în stînga şi în dreapta prin zăpadă să o găsesc. Nu că m-ar fi interesat moneda, dar nu voiam ca la primăvară, cînd se topeşte zăpada, să o găsească vreo pasăre şi să se înveţe la bani sau să o înghită, să treacă frontiera şi să fiu acuzat că fac trafic de valută. Scormonind din ce în ce mai adînc am observat un obiect strălucitor. Era pieptănul de argint al mamei. După ce a murit nimeni nu a mai avut grijă de lucrurile ei. Probabil mă aşteaptă să o ajut să se pieptene aşa cum făceam în copilărie.
Pe zăpadă a rămas chipul meu ca un autoportret desenat de emoţii.

Un comentariu: