miercuri, 16 ianuarie 2013

Mîinile mele sînt două rezervoare de sinceritate

Am făcut parte din grupul de împletit funii de mătase din care ulterior am confecţionat scări ca primăvara să se poată urca în copaci, am numărat pe degete fulgii de zăpadă căzuţi peste ţară ca să le fac certificate de naştere, dar nici o femeie, nu a făcut vreo declaraţie de dragoste mîinilor mele. Am cîntat la chitară melodii, despre arta politicienilor de a nu-i lăsa pe oameni să-şi croiască singuri viitorul, despre binecuvîntarea dată de guvern ca să ne încălzim iarna cu vorbele îmbolnăvite de pojar. Am cumpărat şosete pentru lipitorii de afişe, să le aflu suprafaţa tălpilor, să văd cîte suflete pot călca odată, am inventariat ţigările pe care le mai am de fumat pînă închei toţi nasturii la cămaşa cu care îmbrac regretele şi toate acestea ca să mi se vadă mîinile.
Cu gesturile mele, hazardate de prea multe înfrîngeri,  am învăţat firele de iarbă cum să rămînă însărcinate folosind poziţiile de făcut dragoste din practicile Tantra, am aşternut soarele peste grădină ca pe un covor transparent cu baterii.
Am săpat în numele meu, în aluviunile depuse aici decenii la rînd, pînă am dat de un strat de lumină plin de arcuri din vremea cînd străbunii mei trimiteau săgeţile spre cer ca spicele de grîu să le imite zborul. Am mutat barajele din arterele femeilor ca dragostea să curgă liberă, am schimbat piesele din interiorul ceasurilor ca acestea să meargă înapoi şi tinereţea să fie ultima staţie în care viaţa se opreşte şi nimeni nu mi-a spus că îmi iubeşte mîinile.
Poate nu merit, odată cînd am rămas în pană cu maşina, lîngă un cimitir, nu am închis bine portierele şi toate dezamăgirile din cartier au intrat înăuntru. De fapt, în asemenea situaţii, nu le trîntesc să nu deranjez morţii sau clopotele să înceapă să bată.  Nu am dat mîna cu nici un politician. Politicienii îmi par nişte adăposturi imense în care poţi să ascunzi o patrie, parcă sînt nişte refugii asemănătoare celor din timpul războiului, unde nu se mai conştientizează valoarea. Cînd am participat la seminarul "meseria mea e să deschid ferestre", am stat în ultimul rînd de teamă, ei sînt în stare să violeze în vis şi profesoarele pe care le-au avut la şcoală.
Acestea sînt mîinile, cu ele am cărat gărgăriţe pe trotuarul celălalt al copilăriei şi am pipăit bancomatul să văd dacă au ajuns banii din şomaj. Nici o femeie nu a făcut mîinilor mele o declaraţie de dragoste, dar dacă bat din palme oraşul se trezeşte la viaţă.

Un comentariu: