joi, 3 ianuarie 2013

Interzis minorilor

Iubirea este o iniţiativă privată. A devenit o provincie a capitalismului. Este ca şi cînd ai deschide acasă o fabrică de produs narcotice. Nu ai nevoie de un compartiment de aprovizionare cu materiale sau de unul de desfacere. Nici casele de modă, nu au ce căuta într-o asemenea afacere pentru că aici de la patron pînă la cel ce încuie uşa, să nu iasă vreun surîs pe strădă, muncesc goi. Se face pontajul pe baza hainelor rămase pe hol,  în acest mod făcîndu-se şi verificarea dispăriţiei vreunei funcţii sau a vreunei privire provocatoare. Cei care nu corespund nudului standard vor fi trimişi în şomaj. Dacă s-ar găsi cineva să contabilizeze emoţiile proiectate pe pereţi, din cauza suprasolicitării ar deveni un foc de artificii. Într-o astfel de activitate, tinereţea se transformă în metafore, folosind aceleaşi mijloace tehnice pe care le foloseşte lumina cînd produce imaginaţie.
 Nu înţelegeam, în nici un chip, de ce în cartea prietenului meu, apare o femeie, în toate scenele, stînd cu spatele. Mai mult, doamna respectivă, nu avea nici oglindă retrovizoare să vadă ce se întîmplă în jurul ei şi în univers.
Cursurile post-universitare pe care le-am urmat la Institutul Pudicităţii Moderne m-au învăţat că o femeie stă cu spatele pentru a-şi proteja sînii, să aibă cu ce dărîma melancolia, sau cînd are lumină în gură de la un sărut şi nu vrea să o înghită să nu rămînă însarcinată. Stă cu spatele cînd este îngrijorată că grădina ar putea să dispară de la locul ei într-un vis şi este nevoită să o poarte cu ea pretutindeni, cînd desoperă sub preş, la intrare în casă, o mulţime de vise fără să ştie ale cui sînt. Stă cu spatele cînd vrea să se învoiască la tacîmurile din bucătărie, cînd să se desparte de sine cîteva ore pentru a vedea dacă lumina din palmele unui bărbat îi stă bine pe şolduri. Orice femeie stă cu spatele cînd în cămară amintirile se pregăresc să protesteze că nu au mai fost aerisite de mult, cînd nu-i vorbeşti cu trandafiri în gură ca să i se lărgească decolteul. Mi-e ruşine să-i dedic un poem în timp ce stă cu spatele la mine, să nu zică că distanţa dintre versuri are exact dimensiunea feselor ei.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu