sâmbătă, 26 ianuarie 2013

Cîinii de pe străzi

Nu vreau să vă descriu, chipurile emailate ale politicienilor, lăcomia bolilor care ne jefuiesc viitorul, insurgenţa lacrimilor împotriva ignoranţei celor de la putere, surpriza că într-o noapte proletariatul, folosind strigăte alcoolizate a devenit fanul capitalismului, aş fi acuzat că înrăiesc realitatea.
Fiind numit în comisia de aprobare a stratului de zăpadă am fost obligat să-i măresc înălţimea cu două degete, luîndu-se în calcul şi fulgii prezumtivi, întîrziaţi de sindromul înălţimii, ai unora. Cînd m-au pus să dau foc melancoliilor şi nostalgiilor din cartierul meu, mi-au indicat să trec cîteva tone în minus să nu fie deranjate fabricile de rachete şi roboţi din Europa de o cantitate aşa uriaşă. La noi inundaţiile se produc numai cînd vin turişti străini în ţara, suferinţele se manifestă, numai în biserici şi au forme de cruci.
Ne minţim zi de zi. Lumea este în aer şi nu poate fi completă. Realitatea a devenit un tangou. În mine cele mai adnotate sînt paginile cu minciuni. Sublinierile în caietele despre frică se fac numai noaptea  sub supravegherea strictă a autorităţilor competente. Adevărul nu mai are sare, oamenii se vînd pe o porţie de fasole, fantomele locuiesc printre noi, trăgînd nopţile peste privirile noastre, ca pe nişte pături. Nici nu ştii ce să crezi, atît de mult ne solicită supravieţuirea că ne pierdem o parte din luciditate.
Cînd colegul meu de liceu mi-a spus că a făcut parte din trupele de ocupaţie din Afganistan, nu ştiam dacă mă minte sau spune adevărul. În copilărie îşi boteza săniile cu nume de fete, ca şi cînd numai ele cunosc arta alunecării şi după ce le călărea pe toată lungimea dealului, la coborîre ne zicea, uitaţi-vă, i s-au înroşit pulpele, referindu-se la viteza cu care ajunsese la baza pîrtiei.
Ca să-mi demonstreze că lumea este o învolburare de mistere, mi-a povestit un episod din războiul afgan, programat încă de pe vremea cînd Dumnezeu făcea minuni pe pămînt. Un soldat francez care nu se despărţea de cîinele lui niciodată a fost capturat de talibani. Cîinele din rasa amstaff, dresat şi el pentru lupte, îşi urma stăpînul în toate  acţiunile terestre de atac. De cîte ori soldalul francez reuşea să doboare un inamic, cîinele simţea moartea plutind în aer, ştia că s-a mai făcut o victimă în acest univers, lua cartuşul în gură şi alerga în cortul soldatului unde îl punea într-o cutie de lemn. La sfîrşitul războiului, numărînd cartuşele, voia şă ştie cîţi afgani a doborît. Cîinele se obişnuise cu acest mod de a trăi. Lăsa cartuşul să se răcească şi-l ducea la locul lui.
Cînd talibanii i-au tăiat mîna dreaptă, puţin mai jos de cot, animalul nu a făcut nici o deosebire în modul de a aduce moartea, i-a luat mîna şi a cărat-o în cutia de cartuşe trase.Nu este nevoie să continuu, colegul meu cred că nu avea ce să facă cu această realitate din el şi mi-o livra mie. Aveam îndoieli că nu a auzit şi el povestea de la altcineva, ce o ştia de la altcineva şi voia să o verifice pe mine. Probabil nu mă bănuia de lipsă de imaginaţie şi dorea să-i confirm eu, întradevăr mîna francezului ajunsese între cartuşe.
La noi este un război de gherilă, luptele se dau pe străzi, în şcoli, în casele oamenilor. Este lupta pe care de secole o ducem cu sărăcia. Cînd vedeţi cîini ai nimănui, umblînd prin oraşe, să ştiţi că ei duc cartuşele sărăciei într-o cutie mai mare, seamănă cu un sicriu, ca să nu pară că deformăm realitatea.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu