joi, 20 decembrie 2012

Reţetă pentru solitudine

Cînd ninge tot cartierul se retrage într-o propoziţie şi nu vezi acest lucru, decît dacă ai pană la maşină. Zăpada nu suferă să mă vadă tînăr, îmi albeşte părul, îmi abureşte ferestrele să nu văd bine femeile ce trec pe stradă şi pentru că are ceva din somnul de după amiază aţipesc în interiorul cuvintelor. De cîte ori ninge  îmi iau tacîmurile cu mine să nu rămîn înzăpezit pe undeva. Ultima oară am rămas între coapsele unei tinere. De altfel eu din copilărie pînă acum, nu am mai schimbat nici tacîmul, nici numele.

De atîtea ierni celulele mele nu au învăţat nimic, n-au convocat nici măcar un consiliu al iertării. Micşorate de frig celulele mele nu văd ravagiile făcute de iarnă prin balcoane şi prin sufletele noastre. S-au mulţumit ca nişte şcolăriţe gălăgioase să adune în ghiozdane înfrîngeri, îndoieli, contradicţii. Mai nou am auzit că şi vîntul a făcut recurs că nu i s-a făcut şi lui o autostradă şi este obligat să ocolească printre blocuri şi deznădejdi şi pierde foarte mult din viteză.
Cu zăpada sînt într-o relaţie foarte bună, îmi povesteşte ce este pe la polul nord, cum strînge în canistre ceaţă pentru derutat sofisme. La un moment dat mi-a spus cum o ursoaică albă ieşită la pensie care era să moară de foame a luat un împrumut de la CAR-ul zăpezii pentru a-şi cumpăra de crăciun o aripă de focă. Fulgii de zăpadă şoptesc între ei că nu au mai văzut ţări ca a noastră unde se guvernează pentru adîncirea sărăciei, sediul guvernului, fiind într-o galaxie, departe de oameni. 

Zăpada nu poate face răni adevărate. Ştie din ceruri să sugrume sîngele puţin cîte puţin, fără să te doară, fără să urli. O simţim ca pe luntre de mătase trecînd din lacrimă în lacrimă. Zăpada a cunoscut turma de umbre încă de pe vremea lui Napoleon, este ca un dangăt de clopot în care se topesc păsările. Este o bancă de aer unde oamenii îşi ţin economiile de zile. Este un material foarte bun de astupat crăpăturile amintirilor. Ea ne dărîmă podurile dintre ani ca să nu ne mai putem întoarce, ea ne induce ideea că lumea este o presupunere.
Zăpada reprezintă oboseala albă din interiorul nostru ieşită la plimbare prin parcuri. Zăpada este patria fără hotare unde pentru a ne regăsi trebuie să călcăm pe urmele lăsate de stele.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu