miercuri, 19 decembrie 2012

Peisaj de iarnă

Cînd ninge visurile devin supraponderale, oraşul pare prins într-un ceremonial de adio, materia o ia de la început şi face eforturi să se treacă în tabelul lui Medeleev. Frigul stă ţărăneşte pe acoperişuri cu procura dată de polul nord să îngheţe toate melancoliile şi să transforme lacrimile în rubine. Nu prea miroase a cozonaci pe străzi pentru că guvernul a dat o ordonanţă să mîncăm silenţios, să ne spălăm în şoaptă să nu mai facem din sărăcie brelocuri şi să atîrnăm dezamăgirile ca pe nişte zale că este posibil ca zapada să fie considerată evaziune fiscală, iar săniile nişte întrezăriri ilicite ce nu au ce căuta pe trecerile de pietoni.
Filmez cu memoria cum harta cartierului devine din ce în ce mai incertă, resturile de zbor a unor păsări întîrziate cară cerul de la un nor la altul, nopţile, lungi ca picioarele unor prostituate, ce nu pot dormi, decît în antreul celulelor. Copacii sînt ca nişte bărbaţi ce dorm în picioare pentru că şi-au terminat treaba la bucătărie, dar eu ştiu că mai au de aşteptat pînă le voi spune mugurilor să vină la masă. Femeile par nişte foi albe, aşteptînd să vină cineva şi să-şi scrie gîndurile pe ele, la atîta eternitate adusă de  zăpadă ar accepta şi mîzgălituri. Acum le poţi traversa venele pe ascuns, nu trebuie strînse nici prea tare în braţe că lumina din ele pot fragiliza ferestrele şi riscăm să nu mai avem un ecrane cosmice.
Gesturile noastre sînt festive, ne uităm cu coada ochiului să surprindem vreo vulpe argintie ieşind dintre blocuri, regretele sînt trimise în misiuni diplomatice, ne ferim unii de alţii să nu se audă în noi cîtecele nepămînteşti, dacă vedem vreun rănit de singurătate avem pornirea de a-i face respiraţie gură la gură. Cred că viscolul sperie ceva în oameni şi îi face mai buni, politicienii îşi închid minciunile cu yale, vocile se manifestă ca şi cînd am vorbi cu nişte îngeri, iar dragostea din noi se aprovizionează cu tirurile. Poate ar trebui să ningă tot anul dacă nu ne-ar fi teamă că în amintiri se face igrasie şi speranţele conservate în ciocolată s-ar asfixia, poate ar trebui să dam zăpada mai tare ca să fim mai luminoşi.
Eu mi-am găsit o locuinţă bună în absenţa acestei lumi şi privesc spre cer să se ivească Crăciunul.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu