miercuri, 12 decembrie 2012

Curajul de a pune sutiene

Cînd treceţi pe lîngă mine, vă asigur că nu-i nici o primejdie. În afară de faptul că mi-am ignifugat ideile să nu se aprindă cînd mă apropii de vreo femeie şi că am am fost numit şeful staţiei de încărcare a sărăciei în trenuri cu mii de vagoane ce au cale ferată proprie prin buruieni, sînt un om normal. Cea mai mare mare parte din timp,deşi am oprit toate ceasurile, cercetez îndemînarea cu care politicienii reuşesc să ne bage gerul siberian în case prin gaura cheii. Îmi fac revizia la celule lunar, le pun garnituri noi din săruturi să nu scape iubirea în eter, îmi fac toate analizele medicale cînd ruşinea mă chinuie şi nu o pot trata cu ceai de cimbrişor. Chiar dacă medicul îmi dă un tratament bun cu efecte secundare şi asupra creşterii nivelului de bun simţ, nu iau pastile decît pentru interceptarea ultrasunetelor emise de sfîrcuri.
În timp ce făceam pontajul îngerilor ce-i aranjau zîmbetele şefei mele de partid ce se chinuia să-şi ţină echilibru pe arterele mele ca pe o funie, un tramvai plin de navetişti, între vise şi dezamăgiri, a deraiat şi mi-a distrus autobiografia, dar asta nu înseamnă că sînt un individ periculos. Unii se uită curios la mine, că funcţionez cu versuri şi trandafiri şi nu produc fum, că la protocolul pe care îl organizez bilunar în cinstea dulapului în care ţin toate elegiile lumii şi lunar cu ocazia zilei în care am început să tropăi împotriva bogaţilor, invit publicul ca la o şedinţă de aprobare a bugetului ţării.
Am şi eu destule probleme, chiveta în care plîng este defectă, deşi îmi doresc să locuiesc la etajul patru al unui sonet consiliul local nu vrea să-mi dea repartiţie, nu mă pot adresa colegilor mei de pe blog pînă nu amestec cuvintele cu cafea că altfel lumea pare deformată. Nu pot citi cărţi decît prin fereastră, ele în casă, eu afară , să nu le consum tot aerul cuvintelor şi să se ofilească, nu am cîine de companie , în primul rînd, că am rezerve imense de lătrături în tocul pantofilor şi în doilea rînd, nu vreau să rîdă cineva de mine că prietenia mea are patru lăbuţe. Cînd văd că-i circulaţie mare de sevă în copaci, fac poduri peste nervurile din frunze să poată trece gîngăniile dintr-o parte în alta, cînd vizitez muzeul plecărilor iau toţi prietenii cu mine. E adevărat mai pun cîte o grenadă în cîte un cuvînt, mai uit cîte un administrator de chiolhanuri în cîte o amintire, mai dau cîte o palmă feselor să le revină temperatura la punctul de topire, dar am curajul să aştept fiu pedepsit cu tandreţe, am curajul să pun femeilor pe care nici nu le cunosc sutiene invizibile.

Un comentariu: