marți, 13 noiembrie 2012

Un parc cu dragoste

Sînt recunoscut ca prim violonist al speranţei, dar numai cred că în ţara asta sărăcia îi poate face pe oameni să se îmbrăţişeze sau să se organizeze în plutoane de dat replici. M-am mutat la altă adresă, undeva la etajul doi al unei lacrimi şi am ignifugat toate ideile prin care circulau molecule de benzină să nu îşi dea foc în piaţa publică. Nu voiam să mă mai recunoască nimeni şi să mă întrebe dacă politicienii sînt autişti, dacă din cauza nepotrivirii de caracter cu poporul român instanţele vor admite un divorţ pe care l-au refuzat zeci de ani sub aspectul că violul, nu a fost filmat şi personajele, nu sînt în pielea goală.
De la noua mea locuinţă o vădeam pe domnişoara C. plimbîndu-şi căţeluşa prin parc de două ori pe zi, dimineaţa şi după amiaza cînd aerul este pufos şi nu îi deranjează blăniţa cîrlionţată .Acest ritual se repeta de luni bune şi tot de atîtea luni, domnul M. îi urmărea frumuseţea răpitoare a domnişoarei, ascuns după perdeaua de la bibliotecă. El era preşedintele partidului verzilor şi supravegherea parcului îi revenea că o obligaţie, conform statutului. Ştia că este urmărită şi de fiecare dată îşi punea aparatele de răzvrătire a luminii în funcţiune să fie cît mai vizibilă. A fost o vreme cînd activităţile civile, plimbările, au fost interzise în parc, se instaurase chiar o supraveghere semimilitară ecologistă iniţiată de partidul domnului M. Se descoperise nişte microorganisme care produceau snobism. Nu puteai intra în parc decît cu adeverinţă de la primărie prin care se specifica că nu ai o boală care să afecteze copacii, că nu ai girofar la pantofi să sperii păsările, că vei folosi un limbaj pe care să îl înţeleagă gîzele contemporane cu noi, că nu visezi acrobaţi ca de frică să nu  transpire ierburile.
Domnişoara C. privea călătoria imposibilă a unui paianjen între două stele rămase adormite într-o tufă de  iasomie cănd căţeluşa scăpătă din vedere a intrat pe uşa bibliotecii. Nu ştiu dacă acest ghemotoc de blană care înlocuise cuvintele cu lătrături voia să citească vreo carte sau ştiind cît de dureros trec nopţie pentru stăpîna ei  voia să-i ceară ajutorul cuiva, cu siguranţa însă, avea cele mai bune intenţii. Ca de obicei domnul M. era singur în bibliotecă. Crezînd că aleargă spre el şi-a însuşit instantaneu limbajul dragostei. O aştepta să păşească în bibliotecă cu teama unui copil speriat de întuneric. A luat-o în braţe. Nu erau nevoiţi să folosească cuvinte, ea era dispusă la investiţii în gesturi erotice, căuta parcă să strivească între trupurile lor timpul irosit. Dintr-o data devenise fluidă, lăsîndu-şi trupul să vorbească în numele ei. Degaja jumătăţi de cuvinte şi voia să repete această experienţa unică prin care fiinţa ei se evapora în eter.
La plecare am auzit-o spunînd, acest dialog
trebuia să aibă loc de la înfiinţarea partidului.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu