joi, 15 noiembrie 2012

"Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!"

Mi-am luat pantofii cu girofar, haină pe potriva numelui meu provincial, cămaşa cu baterii să-mi ţină cuvintele calde, cravata ţesută din mărturisiri, cu buline din camere de luat vederi şi am plecat la Bucureşti. Pentru că aveam multe răni pe corp din cauza femeilor plecate din viaţa mea, m-am fardat cu puţin frig din frigider. Trebuia să aduc nişte litere din capitală, care suportă aproape tot, te poţi urca pe ele, le poţi purta în loc de ghete, să scriem cîteva pancarte mobilizatoare. Eram din nou eroul străzilor lăturalnice din capitală ca pe vremea studenţiei. După ce am încărcat marfa în camion, m-am gîndit să trec şi pe la Gheorghe, fostul meu coleg de facultate. Lucra la Institutul de schimbare a memoriei zăpezi şi după venirea useleului la guvernare ajunsese director. Portarul cu grade, nu voia să mă lase să intru, însă după o cercetare rapidă în arhiva instituţiei a găsit o înregistrare video a serviciilor speciale prin care colegul meu era surprins copiind după mine la examenul de patriotism. Între timp îmi luasem doctoratul în nederanjarea scaunelor din secretariate şi am apăsat uşor pe clanţa biroului conform studiilor.Era o cameră mare în care putea intra toată filozofia găştilor de cartier şi a celor din parlament. La cîţiva metrii în faţa mea o femeie pe un scaun ţinea între picioare pe colegul meu aflat în genunchi ce părea a nu da de capăt cifrului de la nasturii de la bluză. Am tuşit de două ori ca şi cînd venisem în capitale să mă prefac că sînt bolnav. Erau atît de concentraţi în a deschide trusa de scule a iubirii, că pînă nu am strigat, ridică-te, Gheorghe, nu m-au auzit.  Ne-am scuzat reciproc şi pentru că ştiam că dragostea, nu lasă celulele să fiarbă în suc propriu prea mult, am plecat cît am putut de repede. Dacă Gheorghe era aşa de ocupat să intre în inima acelei femei, zic, hai să îl vizitez pe Ion care nu era prea departe de unde mă aflam. Ion lucra la Agenţia guvernamentală pentru creşterea virilităţii cu ajutorul ordonanţelor. Priveam în parcare maşinile luxoase, clădirea avea burlane din oase de girafă, gresia era pigmentată cu sare de transpiraţie de elefant, ferestrele erau din lemn cîinesc să nu se apropie cineva să privească înăuntruAngajaţii umblau pe holuri cu braţele pline de vibratoare, fixative pentru cuvintele ce transportau iubirea, pastile de umflat sfîrcurile, numai nimicuri din astea nefolositoare poporului. Ştiam unde are biroul că îl mai vizitasem şi cu alte ocazii, mă gîndeam că dacă şi pe ăsta îl găsesc dedublat, nu mai vin la Bucureşti decît pe jos să nu mai ajung niciodată.
Intuisem bine , o doamnă pipăia covorul cu spatele, iar Ion se străduia să ajungă la covor trecînd prin ea. Am exersat din nou tuşitul, dar pînă nu am strigat , ridică-te, Ioane, nu s-au mişcat . M-a pupat, desenîndu-mi pe obraji sigla firmei la care lucra cu rujul doamnei, mi-a făcut cadou o sticlă de vin şi am plecat. Ce chestie, am venit pînă la Bucureşti să recit poezia lui Radu Gyr.

Un comentariu: