vineri, 5 octombrie 2012

Trenul ca un amant gelos

Plecasem cu şefa mea de partid într-un sat apropiat să mai cooptăm noi membrii de partid. Îi căram pieptenele, rujul şi amintirile, eu eram acela care îi întreţineam şi adevărul, ungîndu-l cu fel de fel alifii, după care îi dădeam cu fixativ să rămînă drept. Casele cocoţate pe deal ca ultimile litere ale alfabetului, erau sărăcăcioase şi zgribulite de parcă plătise datoriile la stat în avans pe zece ani. Singura care aducea viaţă în aceste locuri era o cale ferată  ce alerga cu paşi egali spre salină, deşi iarba crescută între traverse îmi spunea că locomotiva plecase în exil la topit.
Mi-am amintit de gara de lîngă cartierul meu, unde transformasem aşteptarea într-o meserie. Trenul trecea îmi tăia visele în lungimi de un metru ca să pot măsura lungimea iubirii şi ca să ţin o evidenţă strictă a timpului, necesară plecărilor şi sosirilor, lipeam minutele între ele cu ţigări.
La plecare, şefa mi-a zis să iau şi cortul cu mine că după cum nu mai rămîneau florile gravide era semn că toamna se pregătea să mutilize frunzele. Am un cort făcut dintr-un material contra dormitului, foarte bun să adăposteşti provizoriu dragostea în el, dar nu l-am luat, gîndindu-mă cîte nevoi are poporul acesta, atît i-ar mai trebui să-i arate şi şefa mea trupul gol. După cîteva ore în care nu reuşisem să convingem, nici măcar un electron  corupt să facă adeziune,  ne întorceam, numărînd traversele caii ferate. Pentru că dăduse numărul de telefon la toţii trandafirii o sunau să vadă dacă din cauza oboselii i s-a schimbat ordinea în celule , dacă i s-a decolorat zîmbetul, dacă i-au ameţit cuvintele din cauza înălţimii. Mergea în faţa mea şi simţeam că are în şolduri instrumente muzicale nedescoperite ce îi provoca aerului mici infirmităţi cu vibraţiile lor şi după cum îşi stînsese părul negru, parcă încerca să intre într-o picătură de rouă.
La un moment dat, s-a lăsat uşor între şinele de cale ferată şi mi-a făcut semn să mă apropii. Avea şapte nasturi la bluză ca zilele săptămînii. Primul pe care l-am desfăcut a fost cel ce reprezenta ziua de luni, cînd am descheiat şi nasturele de marţi, sînii au izbucnit afară şi lumina lor mi-a întrerupt respiraţia. Am ajuns la nasturele de duminică, nu îmi mai era dor de nimeni aveam alura unui premiant, dar mi-am amintit că noi oamenii am fost odată ape. Alunecam în sîngele ei şi luasem drept ghid un înger, universul părea o prăvălie unde se vindeau sticluţe cu parfum, spaţiul din zîmbetul ei îmi strîgea uşor umerii.
Brusc, s-a auzit un şuierat de locomotivă, era un tren cu zeci de vagoane pline de sare. Eu am rămas într-o parte şi ea în cealaltă. Priveam nedumeriţi cum roţile trenului ne tăia iubirea, la fel cum buzele îndrăgostiţilor împart timpul în două.

Un comentariu:

  1. cred ca era un tren fantoma ca astea au obiceiul sa apara in momente nepotrivite...mai ales ca cfr-ul a desfiintat garile mai mici si nerentabile.

    RăspundețiȘtergere