joi, 11 octombrie 2012

Jumătate din mine a plecat în călătorie

Plecase în călătorie, m-am uitat cu luneta după ea să văd ce face, dar din cauza amintirilor netrăite, nu o puteam vedea. Acasă, lăsase totul baltă, lanterna cu epitete, cursul de condus tramvaiul la marginea oraşului, aparatul de ascultat sîngele cînd s-a contaminat de dragoste erau aruncate după nişte muşcate care refuzau orişice picătură de apă, voiau să se sinucidă. Luase cu ea imaginaţia, cele mai elevate gesturi pe care le moştenise de la mătuşa unui trandafir, iar mie îmi pusese un bilet pe masă care mă înştiinţa că metaforele de care am nevoie le voi găsi în broşura cu investigaţii despre patriotism. Îşi uitase şi vîrsta, buletinul de identitate acasă şi ca să nu le vadă cineva le-am ascuns între cărţi. Mulajele mîinilor foştilor iubiţi erau aruncate în pivniţă alături de borcanele cu murături şi aristocraţia liberală a damigenelor cu vin. Ea îşi ţinea şi ceasul tot în pivniţă, spunea, că aici minutarul păşeşte mai încet din cauza întunericului şi de altfel, nu suporta în casă, decît ticăitul  inimii sale.
O carte era deschisă la pagina unde eroina, tocmai se dezbrăcase şi se admira în oglindă. Dacă nu închideam eu cartea şi o băgam la căldură într-un furou de-al ei, exista riscul să moară de frig pentru că în tot textul, nu se vedea nici un bărbat prin apropiere. Cînd am făcut inventarierea poeziilor lipseau foarte multe şi de-abia atunci am înţeles de ce nu era lumină în cameră.

Eu eram îngrijorat şi voiam să anunţ şi poliţia că jumătate din mine era cu ea. Toate săruturile mele din ultimii ani erau între sînii ei, în pielea ei albă se amestecase toate celulele mele purtătoare de dragoste, înălţimea mea de un metru şi nouăzeci de centimetrii încăpuse într-o lacrimă ce o purta în colţul ochiului. Numele meu, nu mai avea nici o independenţă, nici o claritate, se combinase cu literele din numele ei şi rezultase nişte sunete noi, necunoscute. Cînd ne culcam strîngea noapte între noi aşa de tare că aceasta de teamă să nu se sufoce se ascundea în penele de pernă şi nu ne mai despărţea, decît un praf cosmic.
Ce mă fac, dacă ea se urcă pe munţi cu mine, eu sufăr de sindromul înălţimii, de frică o să-mi albească părul pe picioare. În biserici, nu intru că sînt ateu, dacă se duce la mare, nu ştiu să înot, nu pot să merg cu hidrobicicleta, în restaurante mi se decojesc nasturii, iar la prezentările de modă eu nu suport decît femeile ce îşi confecţionează fuste din coji de fructe. Voiam să sun la salvare sau la pompieri să mă salveze din ea , dar cînd şi-a pus ochelarii de soare, nu am mai putut vedea pe unde mă cară sîngele ei.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu