miercuri, 17 octombrie 2012

Dezavantajele unui refuz

În vara aceasta am salvat o fată de la înec. Distanţa dintre moarte şi fată, dar şi depărtarea dintre mine şi cele două,  avea grosimea unei umbre. Apa este o strîgere lesbiană ce face să te înstrăinezi de tine, deschide ferestre spre meleaguri halucinante. Apa ţine mereu să ne amintească că odată am fost rude şi toţii am fost lichizi. Pe drumurile ei încolăcite, nu poate merge decît unul care nu îşi iubeşte trupul. După ce am dus adolescenta la punctul sanitar de pe malul lacului am plecat acasă pentru că lăsasem cîteva pseudonime la poartă să văd care dintre ele are mai multă  de notorietate. Le stabileam ierarhia în funcţie de numărul de scuipaţi primiţi, cel care era mai puţin umed era întîmpinat de cuvinte îmbrăcate în costume populare şi declarat eligibil.
Eram încă la poartă cînd un domn îmbrăcat elegant se repede la mine, mă ia în braţe, mă strîngea atît de tare, încît am crezut că vrea să smulgă de aici şi să mă urce în noua Arcă a lui Noe. Erau părinţii fetei. Am stat de vorbă aproape o oră. Am aflat că domnul era ministru, iar doamna director la firmă de asigurări şi doreau să mă recompenseze. Întîi mi-au propus un post de inspector în minister că văz doamne semăn cu un prieten de-al lui, că îmi cumpără un ziar,că pot fi înalt funcţionar al cultelor, adică un fel de magaziner al rezervelor morale ale ţării. Mai avea puţin şi îmi propunea să fiu şeful fabricii de zăpadă sau responsabil cu păsările din Herăstrău. Le-am spus că nu mă pot îndepărta prea mult de casă că îmi scade pulsul, mă înroşesc la făţă cînd văd că tramvaiul, nu ştie să se întoarcă din drum, apoi, eu colecţionez emoţiile trandafirilor de care au nevoie mirii şi femeile care iubesc tot timpul. Am mulţumit pentru oferte, le-am dat numărul meu de telefon şi i-am condus la stradă unde îi aştepta limuzina ca ovictorie a economiei de piaţă.
Uitasem gestul meu de acum cîteva zile prin care îi interzisesem fetei să se înrudească cu apa pentru totdeauna, dar şi faptul că îi dădusem lacului nota patru la purtare. .Voiam să sparg uşa la debara îmi intrase tinereţea acolo şi se încuiase pe dinăuntru cînd aud telefonul. Era doamna ministru, mă întrebă dacă am pîine, dacă mi s-a ruginit tabla de pe casă, dacă am citit declaraţia universală a fîntînilor şi cîte şi mai cîte. A doua zi din nou, de data asta era domnul ministru, că a citit un material scris de mine despre combaterea sărăciei cu  ajutorul  fabulelor şi i-a plăcut mult, că a vorbit cu un prieten de-al meu care i-a spus că am tranşee în curte să pot apăra de singurătate şi în final, că mă invită la Bucureşti să mergem la Muzeul dorinţelor brutale. Acestă dramă mi se întîmpla zilnic, devenisem o enciclopedie de răspunsuri, numai că le-am salvat fata din întîmplare. Ultima dată, doamna ministru m-a întrebat dacă nu mă interesează un loc de veci la cimitirul Bellu pe aleea înecaţilor.Atunci, am aruncat telefonul într-o scorbură şi am jurat că nu voi mai merge niciodată să înot.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu