sâmbătă, 20 octombrie 2012

Caniculă în hotel

În hotelul în care am fost cazați se auzea atît zgomot în camerele alăturate că ți se inflama bunul simț, iar cheia de la ușa de intrare se bloca de cîte ori țipetele depășeau prețul pe care îl plătisem. Hotelul acesta parcă  a fost construit, numai noaptea, avea o culoare asemănătoare fundului mării, culoarele sugrumate, ferestrele mici ca pentru pentru niște oameni în vîrstă ce nu mai văd bine. Dacă l-aș numi, ”hotelul în care poți muri anonim”, nu aș greși mai mult decît un autor ce își intitulează volumul de versuri, anagramînd numele gazdei. Liftul era atît de needucat că oprea numai la etajele unde aveau camere, femei singure și decît să îi citesc instrucțiunile de folosire și să  mă îmbolnăvsc de zbor mai bine folosesc scările. Ca să stopăm hărmălaia asta, nu există decît o soluție, să îți dai sutienul jos și să te plimbi pe hol cinci minute, i-am șefei mele. Nu m-a băgat în seamă, și-a aprins o țigară ce avea filtru din versurile mele neacceptate de nimeni.
Acum că pe post de mirese pot fi și bărbații și orășelul acesta părea devastat de razele de lună, am coborît să cumpăr o sticlă de vin. Nu îmi mai trebuia nimic, în cameră aveam de toate, pe un cd aveam o mare parte a naturii în care încăpuse și cartierul meu, pe un altul puteam asculta cîntecul privighetorilor la preț redus, plus că era șefa cu mine și avea trupul brodat cu fluturi mici.
Pentru că aveam în mine un cîntec de nerăbdare și voiam să folosesc paharele turnate de mine din argint, după forma gurii șefei mele, m-am trezit cu sticla de vin în mînă în mijlocul altei camere de hotel. Era o cameră așezată identic cu a noastră, numai că se afla la un etaj inferior. O doamnă îmbrăcată lejer se uita la televizor și în clipa în care m-a văzut brusc a început să strige, hoții, hoțiiii... Ca să amplific furtuna pe care tocmai o iscasem, am scăpat sticla de vin și camera a devenit o bodegă improvizată. Lumea alertată de strigăte s-a înghesuit să vadă ce se întîmplă.
I-am explicat polițistului că sînt mobilizatorul șef la partid, aproape pesoană publică și lucrez cu un sfert de normă la gazeta locală ”Litere de nisip” din județul meu. Cred că voia să mă ducă la poliție pentru un interviu mai amplu, cînd printre zeci de gură cască apare o femeie aproape goală. Trupul ei alb ca al statuilor grecești a băgat asistența în stare de hipnoză. Directorul hotelului tipărea din buze cuvinte necunoscute, femeii de serviciu i se sudase fărașul de mînă, iar polițistului i se înmuiase cozorocul de la caschetă. Toți au uitat de mine ca de lucru neînsemnat .Așa mă salva șefa mea  din încurcături. Scria, în aer, sonete cu sînii ce produceau caniculă.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu