sâmbătă, 29 septembrie 2012

Primul meu computer a fost fata profesorului de matematică

Copilăria mea a fost ca un ecuator de care am început să mă îndepărtez centimetru cu centimetru spre nord. Cineva îmi montase un ceas în cuvinte şi începuse numărătoarea inversă. Nu pot spune că am avut o copilărie nefericită. Privighetorile mi-au supravegheat atent creşterea pentru că părinţii erau ocupăţi să îmi descifreze viitorul. De mic am învăţat dialectul păsărilor, al gîzelor, al stejarilor. Niciodată nu am avut nevoie de translator. Îi spuneam pădurii că nu este reponsabilitatea ei să verifice ouăle din cuiburi şi să stabilească dacă au sau nu zborul în ele numai după ce plombam cerul cu nori, altfel devenea nervoasă ca o stăpînă căreia îi iei din porunci.
Îmi păcea să joc şah cu seminţe de dovleac pe care desenam cu mure personajele pregătite de război; regelui îi desenam o puţă, era cam mică pentru un imperiu aşa mare, turelor le puneam perdele din frunze de salcîm, pionilor le schiţam celulare de unică folosinţă pe piept să poată să-şi anunţe moartea cailor şi  rudelor sărace.
Pentru că aveam nevoie de mine mereu nu mi-am dat seama ce repede a trecut timpul. Însă într-o zi ploioasă cînd nu puteam ieşi pe afară ca picăturile să nu-mi tulbure visele am constatat că mi-a crescut barba. De teama părului ce îmi crescuse aproape pe tot corpul  naivităţile mele s-au retras ruşinate în rezervaţia de îngeri.
Aveam nevoie acum să ştiu la ce oră vin şi pleacă anotimpurile şi cît de înalte vor fi mareele imprecise ale iubirii. Auzisem că dacă te îndrăgosteşti îţi umblă prin artere corăbii nebune pline cu minereuri aurifere că îţi trebuie un teleferic acasă să te muţi din deznădejde în deznădejde. Poemele din seră care nu cunoscuse anotimpurile de acum înainte aveau nevoie de aer şi stele. Trebuia să iau pastile de limpezit lumea după micul dejun, mîinile să mi le încarc cu mîngîieri. Simţurile mele aveau nevoie finisaje, gura trebuia să urmeze cursurile unei şcoli de dragoste. Pentru toate acestea aveam nevoie de un computer. Cel mai urgent era să ţin evidenţa viselor, a tăcerilor ce aşteptau să fie duse în extaz, a incendiilor din cuvinte, a frunzelor tinere din celulele mele ce foşneau asemenea luminii.
Primul meu computer a fost fata profesorului de matematică. Primele calcule am început să le facem stînd întinşi în iarbă. După ce i-am pus o coroniţă din albăstrele pe frunte şi sub sîni cîte un mac incendiar de cîmpie a început să funţioneze. Avea o predilecţie să adune minutele şi orele, dar şi tăcerile, îngerii ce făceau plajă pe cîmpie, zmeura ce devenisă expertă în a imita sfîrcurile, lacrimile în care stelele stăteau ascunse de frica soarelui. Ecuaţiile cu o necunoscută le rezolvam cel mai uşor după un sărut degetele i se mişcau ca o adiere pură şi rezultatul era afişat sub forma unui zîmbet. Pentru verificare îi mai trebuia un sărut. Cînd calculam integrale se implicau şi fesele şi genunchii, iar dacă exista vreo eroare o întorceam într-o parte să poată staţiona mai multă lumină în ochii ei şi totul era rezolvat. Cel mai bine procesa cînd stelele cenzurau noaptea, nu existau erori cînd calcula indicele demografic al speranţelor sau kilometrii pătraţi ai viitorului. Calculatorul meu folosea drept combustibil imaginaţia primăverii şi aselenizările iubirii. Am rămas un anonim de modă veche. Şi azi efectuez calcule cu trupul ei.

Un comentariu:

  1. S-a intamplat ceva de ai parasit, momentan, politica? Daca inteleg eu bine din frumoasele metafore de mai sus esti genul loial si etern ca o stanca...na, ca fac si eu incercari stangace de exprimare poetica. Oricum, ai dat o haina frumoasa unei intamplari care de cele mai multe ori e banala, prima dragoste.

    RăspundețiȘtergere