duminică, 23 septembrie 2012

Dzbrăcaţi-vă, să întărim democraţia

În fiecare diminineaţă pierd aproape o oră pînă aranjez la locul lor parfumurile trandafirilor din grădină. Stelele dorind să solidifice mirosurile lor, să le transforme în cristale, fac o dezordine demnă de o demonstraţie a unei generaţii derutate. Dacă este nor, am cîteva sute  pelerine în garaj uitate de nişte îngeri îndrăgostiţi şi îmbrac toate gîngăniile să nu răcească la plămîni. Nu vă spun că muşcatele suferă de sindromul privirii, dacă te uiţi la ele se retrag repede în rădăcini, excepţie fac numai cele din ghivece care reprezintă burghezia florilor.
Şi azi am ajuns tîrziu la partid. Aici, era o agitaţie de nedescris, parcă membrii de partid fusese condamnaţi la muncă silnică.
Pentru că nu ai venit la timp, te duci, la mansardă şi ţii steagul partidului pînă cumpărăm un suport nou că cel vechi s-a rupt, mi-a zis, seful de partid, nu putem rămîne fără steag acum înaintea alegerilor.
Am luat steagul partidului şi am început să îl flutur peste trecătorii din cartier. Fereastra de la mansardă, unde fusese arborat steagul, mă arăta lumii mai mult de jumătate. Oamenii care se perindau pe trotuare credeau că sînt un manechin cu steag, păream o figură neciteaţă care flutura politicos steagul. Ce destin aveam şi eu, să stau cocoţat aici la mansardă pe post de suport de steag. Măcar de aş influienţa în bine libertatea sau clima. Vîntul bătea în etape, simţea că am obosit şi voia să-mi regleze mişcările. Dacă nu vine domnul acela de la magazin mai repede cu suportul de steag trebuie să îmi pun potcoave la mîini.
După vreo două ore, un grup de adolescenţi care ştiau că nu găsesc flaconul cu dragoste la nici un partid au început să arunce cu roşii în mine. Cred că erau turceşti pentru că erau atîtde tari că parcă fusese înroşite la polul nord. Îmi zornăia sufletul ca o farfurie căzută în bucătărie, costumul îmi devenise o altercaţie din piaţa de legume. După trei ore ajunsese şi suportul de steag la mansardă, numai că era prea îngust şi trebuia înlocuit. Mă obişnuisem, convieţuiam eroic de la mansardă cu ideologia partidului.
Jos în stradă se adunase tot mai multă lume, unii fluierau, alţii scuipau şi strigau lozinci. După ce s-a blocat circulaţia, zeci de oameni au urcat sus cu alte steaguri, cu goarne. Era un babilon fericit. Reuşisem ca suport de steag ce nu reuşisem niciodată în viaţa politică. Era un miracol ca şi cînd o femeie ar naşte pe gură. În zăpăceala creată, pentru că flamura se rupsese, am scos cămaşa şi am legat-o în locul ei. Nu mai văzusem atît entuziasm de ultimul congres al văduvelor. Majoritatea demonstranţilor au devenit membrii de partid. Şeful de partid mi-a promis că îmi pune fotografia pe sigla partidului, iar şefa de la tineret mi-a şoptit la ureche că mă ia în gazdă.
Mamă, nu ai de unde şă ştii cum am ridicat cu cinci procente scorul partidului cu ajutorul cămăşii cusute de tine.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu