luni, 2 iulie 2012


Somn pe o monedă falsă

Nu ştiu dacă aţi avut sentimentul că trecînd pe lîngă o femeie ai impresia că ai cunoscut-o cîndva. Te forţezi să-ţi aduci aminte. Ea, era oare doamna ce-mi aerisea casa viselor şi după aceea se retrăgea parcimonios pe terasă să mai aprofundeze monografiile iubirii? Ea, era oare doamna ce o mai văzusem într-un tablou şi care acum coborîse şi se îndrepta spre staţia de autobuz?
Poate altădată, cînd lumina era numai produsul naturii, am fost logodit cu ea.
Femeia din faţa mea, ţinînd de mînă un ţînc de vreo trei ani, cu trupul calm scufundat în atmosferă, păşea catifelat printre oamenii absenţi. Parcă o cunoşteam şi pe ea de undeva, dar de teamă să nu fie adevărat am închis ochii şi mi-am făcut abonament la indeferenţă.
Lîngă fîntîna arteziană era un grup statuar din care ieşea în evidenţă un alt copil bucălat şi blond din bronz. Cu puţa la vedere arunca un jet subţire de apă spre trecători.
-Mamă, copilul acesta nu are oliţă de face pipi aici în bazin?
Doamna era sigură că l-am auzit. Cred că îi era ruşine, dar copilul tot insista să îi dea oliţa lui.
Fîntîna arteziană era chiar în faţa clădirii unde puterea politică îşi avea sediul şi aerul părea umil, clădirile decapitate, iar arborii plecaţi în expediţii nocturne.
Copilul, îndulcit de privirile celorlalţi, insista din ce în ce mai tare să-i facă rost de oliţă misteriosului copil de bronz.
Mama ascunsă în propria ei frumuseţe se depărta uşor ca o prinţesă anonimă în ţinutul apelor. Rămînea în urma ei un parfum neadormit în care umbrele amurgului încercau să se mute.
A doua zi am văzut lîngă copilul de bronz o oliţă din plastic. Probabil şi copilul de bronz plîngea că nu are oliţă, dar noi nu auzeam nimic, eram ocupaţi să ne aprindem focurile în inimi.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu