vineri, 15 iunie 2012

Sindromul înălţimii

Am cunoscut oameni care, vrînd să se apropie de cer şi ne avînd bani să-şi cumpere avion, escaladau munţii. Căutau cu lăcomie un tărîm pur cu demnitate regală. Potecile temerare îi duceau spre orizonturi de unde puteai vedea limpede ordinea ereditară a lumii viitoare. Brazii ţîşneau în văzduh ca nişte idealuri vegetale, tufişurile asemănătoare unor caligrafii sărăcăcioase trăgeau cu urechea la rîpele ce ascundeau mistere fabuloase.
Spiritul alpiniştilor amatori devenea extravagant, gîndurile lor civile se înrolau în batalionul Providenţei, hergheliile libertăţii nu mai voiau să se întoarcă acasă, ţinteau spre o stea luxuriantă. Emoţiile le erau neutralizate, iar oboseala se transformase în scări confortabile.
Ei, nu mai simt teama cînd grohotişurile se rostogolesc cu tîlc la picioarele lor, sălbăticiunile munţilor sînt doar peisaje neverosimile, cuvintele s-au cuminţit şi nu mai poartă cămăşi cu gulere negre. În episoade suptile, aerul se rarefiază din ce în ce mai mult, imaginaţia le devine spumoasă, dar într-o pornire cutezătoare demnă de un grup de soldaţi ameţiţi de praful de puşcă urcă seducători spre vîrful muntelui.
Oxigenul e ca într-un laborator în care se încearcă să se facă vid, aerul a devenit cuminte ca un copil bolnav. E ca într-un sanatoriu TBC, e un parc imaginativ prin care se plimbă grupuri de năluci cu măşti de oxigen pe chip.
Ascunşi într-o lumină secretă ajung la limita dintre conştient şi leşin. Ideile devin vagi, nu mai găsesc sprijin nici în rugăciuni, paşii lor sînt ca nişte anotimpuri repezi şi palide, timpul se încheagă ca picăturile de ceară, iar amintirile au carierele compromise.
Neputinţa de a găsi o rezolvare în aerul rarefiat din vîrful muntelui, neputinţa de a mai hrănii milioanele de etnici otrăvitori din neuroni îi cară pe alpiniştii de ocazie într-o erezie devastată. Aici totul e falsificat de la învingători la învinşi. E o înlănţuire de evenimente paranoice, de capitulări, de trădări, de singurătăţi pline de păcate asemeni unor văduve tinere.
Mai aveau cîţiva paşi pînă să înfigă steagul victoriei în vîrful muntelui, dar dintr-o dată au leşinat. Au rămas întinşi pe iarbă cu privirile pierdute în cer. Nu era nimeni în apropiere decît muntele ca un argument masiv al măreţiei umane.
Mi-e teamă să nu sufere şi Crin Antonescu sau Victor Ponta de sindromul înălţimii.

Un comentariu:

  1. vă mulțumesc, blog-ul dvs. este foarte frumos și informativ, Chiar îmi place și i se pare foarte util si interesant, eu sunt vizită la timp prima acest blog si mi se pare foarte frumos, acum i-am de gând să-l împărtășească cu prietenii mei sperăm că ei vor dori, de asemenea ea, păstrați-l în sus
    apreciat

    RăspundețiȘtergere