miercuri, 6 iunie 2012

Poziţii

Partidele sînt nişte organisme neconturate şi secretele lor încă nu au fost descoperite. Ce ştim sigur despre ele? Nu se îmbolnăvesc de cancer, nu fac accidente cerebrale şi nu fac boli de piele.
Mănîncă o data la patru ani, se hrănesc numai cu pîinea democraţiei ascunsă în voturi. Culoarea politică nu este ereditară. Membrii partidelor, pot fi azi ucenicii unei ideologii, mîine pot bate cuişoare în tălpile sleite ale altor ideologii. Acrobaţiile lor discursive te fac să devii cel mai ascultător martor. Uitîndu-se în ochii tăi, fară să vrei, te fac martorul regenerării lui politice, te fac martor la crezurile lui suculente, a maladiilor pline de dexterităţi genetice, a risipirii eşecurilor de pînă acum. Deşi partidele nu au fost cercetate ştiinţific sau prea mulţi care le-au înghesuit în definiţii bizare, bănuim că noaptea se îmbracă în pijamale postdecembriste, iar papucii, chiar dacă au o stare de pasivitate, pot deveni un reper istoric. Bănuim că patul este o indulgenţă totală se culcă cu antologia portretelor liberale în braţe şi după cîteva sforăituri marxiste se scoală cu cearcăne social-democrate, cum a făcut PDL-ul.
Visele lor sînt populate cu universităţi celebre unde dragostea de oameni a primit Magna Cum Laude. Numai aşa îmi explic prezenţa cordială a partidelor în aula în care se vorbeşte de sărăcie, de furt, de impostură.
Fără s-o mai lungesc, cred că politologilor le-a scăpat esenţa, anume, poziţia faţă de naţiune.
Se cunosc mai multe poziţii în care poporul e la cheremul partidelor.
Prima poziţie e cea a misionarului. Naţiunea sătulă de necazuri stă pe spate, iar partidul de la guvernare deasupra ei. E o logică a mişcări simplă în care naţiunea nu prea mai are spaţiu de manevră. Este o zbatere surdă, nu-şi găseşte consolarea decît strivind între pleoape imaginea de deasupra ei. Curios că din această pledoarie politică oamenii rămîn cu aceleaşi neîmpliniri şi acelaşi gust amar inepuizabil.
Poziţia asediului, a doua stare de chin şi hărţuire, o pot descrie astfel: partidul stă lungit într-o aroganţă exuberantă, iar naţiunea, sătulă de atîtea măguliri şi teorii mistificatoare, stă cu spatele, într-o complicitate tipic comunistă.Şi aici naţiunea rămăne transpirată, înfometată şi cu convingerea că deocamdată nu poate avea o soartă mai bună.
Îndîrjită de atîtea experienţe eşuate, naţiunea se hotăreşte să impună ea poziţia dominantă şi să caute plăceri strivind sub ea trupul partidului, punînd în practică grafica rafinată numită Andromaca. Aici naţiunea îşi prelungeşte curiozitatea, comandă regulile, inventează religii şi porunci în speranţa  că a venit momentul adevărului şi galaxia ei de fascinaţie va cuprinde în curînd frumuseţea neştiută a bunăstării. Restul e o realitate docilă pe care vrea s-o uite cît mai curînd.
După ce istovesc naţiunea, patru ani, aceasta rămîne marcată de melancolii, de răni nevindecabile, la alegeri o invită ca pe o debutantă să privească împreună răsăritul. Drama este că naţiunea repetă aceste poziţii, din patru în patru ani, fără să se poată apăra, crezînd că după o nouă experienţă va reuşi să scoată diavolul din suferinţele ei.
Speranţa poporului mereu înseninează cerul profund.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu