vineri, 29 iunie 2012

Bunica de la Bruxelles

Am căzut de acord ca de cîte ori trebuia să-i ducem bunicii lapte, brînză, pîine, le transportam eu pentru că eram fratele mai mare. Cînd trebuia să îi ducem chibrituri, lumînări, fitile de candelă, fiind mai uşoare, serviciul era îndeplinit de fratele meu mai mic. Mama arbitrase această pace rahitică şi fără să semnăm vreun tratat, surîsul ei devenise  o ştampilă imperială pusă pe hîrtia încetinită a copilăriei.


Bunica locuia mai departe de noi. Pînă la ea pe uliţele prăfuite făceai cam cît face azi avionul de la Bucureşti la Bruxelles. Înainte să convenim asupra textului păcii asumat de mine şi fratele meu ne certam ore în şir care dintre noi să-i ducă bunicii lucrurile trebuincioase. Nimeni nu spunea motivul adevărat pentru care insista să meargă la bunica, deşi toţi cunoşteam secretul.
Pentru mine bunica era cealaltă parte a vieţii, partea luminată, era mica regină a bunătăţii ce purta pe umeri un şal alb asemenea oboselii. Ochii ei ireali, strălucind ca două stele ce se pregăteau să apună îmi încălzeau casa viselor.


După ce îi lăsam bunătăţile împachetate de mama şi trebuia să mă întorc acasă începea un ritual de fiecare dată încîntător. În buzunarele exterioare ale uniformei şcolare îmi punea două ciocolate, buzunarele de la pantaloni mi le burduşea cu turtă dulce. Într-o pungă mare de hîrtie îmi îndesa bomboane, prăjituri făcute de ea al căror miros învingea mirosul florilor de salcîm.
Acesta era secretul, un secret alimentat de dulciuri şi bunătate.


Nu ştiu dacă bunica Europă ştie adevărul, dar se pare că  nici Traian Băsescu, nici Victor Ponta nu-l ştiu. Înarmaţi pînă în dinţi cu argumentele mobilizate se bat să ajungă la masa cu bunătăţi fără să ştie că ospatarul e german, tacîmurile sînt germane, farfuriile sînt germane. Nu m-aş mira să văd că vin flămîzi de la Bruxelles. Mai bine şi-ar lua provizii la ei sau pe drum ar cumpăra o vacă elveţiană să o mulgă și să facă brînză, poate nu ar mai sta în genunchi să cerşească.
Urmarindu-i, Europa mi se pare o tablă de şah, iar cei doi pioni ai noştri fără onoare cer le fie promulgat statul de asistaţi.
În aceste condiţii, nu ştiu dacă poporul mai are puterea să cînte imnul naţional.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu