sâmbătă, 27 iunie 2015

Nu mai am loc să dorm între silabe

Toate ziarele scriu că ţara are dureri groaznice de genunchi. În noi s-au deschis şantierele îndoielilor. Gunoiul este cărat din suburbii cu mașini de război.
Se zvoneşte că lumea se sfîrşeşte, începînd din cartierul meu. Mă rog bunului Dumnezeu să mai întîrzie cîteva zile să apuc să-mi plătesc telefonul pentru că am de gînd să-l folosesc și pe lumea cealaltă.
 
Dintr-o eroare de tipar, în monitorul oficial, în loc de cuvîntul "omor" a apărut "amor", justiția condamnînd la ani grei de puşcărie toți amanţii cunoscuți.
Ca să văd jumătate din aceste nenorociri mi-am vopsit lentila stîngă de la ochelari cu vopsea neagră.  Dacă am douăzeci de cartofi cred că am numai zece. La un intelectual ce face curat pe străzii nu văd, decît dimineața cum i se încurcă în mătură. La o mașină, numai două roți și calculez fără zgomot cîtă benzină economisește că o privesc cu un singur ochi. 
Dintr-o frunză văd numai partea unde stă ascunsă toamna. Într-o batistă observ, doar peroane pustii. Dacă scriu lanului de grîu să nu mai izgonească macii la marginea drumului că pot fi accidentați de turiști hîrtia se sfîrșește la mijloc și sînt nevoit să continuu pe cămașă.
Într-o busolă deslușesc furtunile ce stau ca niște amazoane la drumul mare. Am devenit expert în a desluși cum frigul ține minte drumurile pe unde am umblat dacă bag pantofii în frigider, deși văd numai unul.
În schimb întîmpin greutăți cînd contemplu o femeie. Nu-i văd decît jumătate din inimă. În cealaltă nu știu ce se ascunde. Noroc că toate doamnele m-au părăsit din cauza crizei economice. În oraș s-au pus în mișcare morile de vînt, aerisind o parte din promisiuni și sentimente.
M-am contaminat de la patria mea de mă dor genunchii atît de rău. Îmbrățișările mele sînt cercuri tăiate în două. Numai umbrele ce se reped ca niște kamikaze în pămînt au rămas întregi. În curînd îmi voi vopsi în negru și cealaltă lentilă. Simt că nu mai am loc să dorm între silabe.

luni, 22 iunie 2015

Mîinile mele ca două inimi neterminate

Nici o femeie nu făcut vreo declaraţie de dragoste mîinilor mele. Chiar dacă prefaţa oricărui sărut o scriu cu ajutorul lor. Ca să nu vă spun că folosind prea multe adjective şi amănunte  cînd îi descriu buzele, coala A4 se îngrijorează atît de mult că are tendința de a zbura de pe masă de nu aş ţine-o ca pe o pasăre albă.
Scările pe care primăvara se urcă în copaci să le deschidă ochii spre lume, radarul cu care surprind surîsurile doamnelor pe stradă sînt confecţionate de mîinile mele. Cu ele sparg lemnele şi le arunc în sobă să-mi încălzesc cuvintele pentru a nu se frînge versurile odată cu venirea frigului. Cu ele citesc gîndurile pline de dorinţi cînd le trec lent prin părul lung şi negru.
Cu aceste palme îi car aer proaspăt dintre brazi şi-l împrăştii pe colinele ei albe pentru a le pregăti de expediție. În căușul lor adun secretele din sutiene şi le dizolv în vinul pe care beau noaptea tîrziu. Cînd este înnorat devin timid nu-mi mai găsesc cuvintele care excită  și atunci folosesc trusa de gesturi a brațelor pentru a spune adio.
Văd cu degetele în încăperile întunecate și întotdeauna găsesc locul unde emoţiile femeilor sînt atît de agresive că mă determină să uit de mine. Mîinile ştiu să ridice şi să mute barajele din arterele doamnelor ca iubirea să curgă învolburată spre cer. Nasturii ce aşteaptă febrili să fie desfăcuţi, perdelele pe care trag să nu mai privească vara pe fereastră, bateriile pe care le conectez la covor să fie cald le execut cu mîinile.
Portierele dezamăgirilor, uşa la dulapul unde am pus amintirile pe umeraşi, cufărul de lemn unde îmi depozitez prezentul, toate le închid cu mîinile. Ca şi cînd şi-ar prejudicia speranţele pînă acum nici o doamnă nu a făcut vreo declaraţie de iubire mîinilor mele. Nu mă întreb de ce, așa cum nu cer lămuriri despre ce fac oamenii cu cojile de portocale. Dar dacă bat din palme oraşul se trezeşte la viaţă, fremătînd ca o hîrtie creponată.

duminică, 21 iunie 2015

Iubirea ca un teasc pentru maci

Această doamnă lasă în cardiograma mea niște linii distincte ca și cînd aș da pe gît o sticlă de vin din trandafiri. Cine știe să o citească observă ușor cum arcele de cerc au aceleași rotunjimi ca a denivelărilor  albe de pe trup.
Pontoanele din artere pe unde trec dintr-o parte în alta privighetorile cu diminețile proaspete pe aripi  nu se văd prea clar pentru că și-au pierdut memoria. Are atîta aromă în molecule că de aș putea-o transforma în litere propozițiile mele ar deveni comestibile.
Dacă i-aș aduna frumusețea bob cu bob de pe sîni, șolduri și coapse cred că aș încropi un panou solar producător de electricitate ca să aprind un becurile pe casa scării. Uneori mă gîndesc dacă nu cumva frumusețea ei este vătămătoare. Cînd urcă în lift acesta încurcă etajele din cauza surîsurilor ei catifelate.
Ieftenește aerul pe străzile  orașului și singurătatea nu mai respectă orarul prin care poate cotropi arbuștii ornamentali și începutul de veac ce intră lent în în grăuntele de nisip. Cînd traversează grădina să își regăsească pașii de odinioară frunzele pe care s-a semnat în primăvară îi cer să fie tratate în spitale și așa suprapopulate.
Saluturile ei de adio asemeni unor ecouri viciate dau un nume pustiului, iar ieburile fac cearcăne. De o privești din spate urcînd treptele te invită să-i examinezi imaginația în timp ce sîngele îți stagnează în brațe de parcă te-ai arunca în gol.
Mă gîndesc să folosesc o mașină de făcut tuneluri pentru a străpunge obstacolele pînă la ea. Poate așa i-aș inspira mîinile să înflorească pe umerii mei. Poate așa aș convinge-o să se ascundă într-o cameră goală și întunecoasă unde eu să-i caut și să-i salvez gura de îndoieli.

vineri, 19 iunie 2015

Ziua de lucru s-a micșorat

Tinerețea mea a intrat în dulapul de pe hol și s-a încuiat înăuntru. Putea să mă prevină și să-mi lase sub preșul de la intrare ce a mai rămas din primăvarea cu care funcționa.
Aș fi fost mulțumit să-mi lase o gutuie în fereastră pentru că este ușor de citit în ea cum toamna ia în stăpînire lumea. A luat și personajele feminine  din cartea pe care am semnat-o împreună, lăsînd-o nelocuită.
Mai întîi, am căutat-o între versuri pentru că aici se ascundea întotdeauna. Am scotocit străduțele strîmte și întunecoase ale inimii folosind sîngele ca pe o lanternă pînă am aflat unde s-a ascuns. Nu suferea de claustrofobie. Petrecuse mult timp înghesuită în numele meu fară butelie de oxigen și fără să se plîngă. 
Cheia de zece cu care stîngeam piuliţele vîntului cînd cadea de pe acoperişuri şi ciocanul cu care spărgeam stropii de ploaie să îi fac mai mici pentru a nu răni ierburile nu mi-au fost de nici un folos să o eliberez. Am făcut uz și de  aparatul cu care îmi  sudam demult strigătele de bucurie. Am utilizat pe post de  cheie universală trandafirul cu ajutorul căruia convingeam doamnele să se dezbrace în propozițiile mele. Fără succes.
Dulapul în care s-a ferecat este de nepătruns și are o disciplină tragică, deşi uşa are grosimea unei umbre. Îmi pare rău că nu i-am luat măcar amprentele poate reușeam să-i reconstitui prospețimea și seminariile lungi despre rotunjimea șoldurilor frenetice. Uneori am fost prea riguros cu tinerețea mea. Îi dădeam nota patru la purtare și îi interziceam să mai ia stele în gazdă cînd vedeam cu cît nesaț scotea aromele din trupurile doamnelor și le depozita în cuvinte.
De cînd îmi lipsește, ziua de lucru s-a micșorat, prezentul se bîlbîie și lumina s-a apucat de fumat.

marți, 16 iunie 2015

Dimineți în care nu mai poți visa nuduri

Toată lumea stă la coadă la fericire. Este greu să găsești un loc liber. Aici am aflat că s-au ocupat toate locurile în paradis. Am renunțat să mai mă bag în seamă. Este la fel de inutil ca și cînd ai încerca să vinzi poeme la gura metroului. 
Am abandonat emoțiile în așteptare și cu ce a mai rămas din mine m-am strecurat pe ușa strîmtă a prezentului, descriind cu braţele un adio mîhnit. Ce rost mai are să țin noaptea pantofii în frigider pentru a conserva drumurile pe unde m-am risipit?

Pîna de curînd spălam cîini pe dinți ca nu cumva să muște vîntul și să turbeze. Făceam cîteva ore pe zi exerciții de acomodare cu asfințiturile, mai ales pentru respirație și nemișcarea pe întuneric. Schimbasem marca de țigări să nu îmi mai jeneze mărturisirile și aerul orașelor din vis. 
Am încetat să mai fac masaj doamnelor pe spate și gît  să nu le sară cerceii din urechii și să mă rănească. Pînă acum mă obișnuisem cu o astfel de durere. Să nu credeţi că nu am încercat să intru pe uşa de urgenţă a fericirii.
Pe unde pătrunde toamna să aranjeze umbrele în ordine alfabetică sub fotografiile noastre de pe cartea de identitate. Este imposibil să reușești. Anotimpurile asemeni unor costume de haină fără viață în ele au blocat accesul.
Dacă priveşti cu atenţie în vitrinele pline de praf de-abia se disting inimile sfărîmate. Trebuie să fug dacă vreau să nu pierd locul întîi la căderi. Este o sete de nefiinţă în jur că morile de vînt merg de la sine.
În spatele acestui templu ar fericirii doi îndrăgostiţi făceau dragoste pe grătarul plin de cărbuni în speranţa că aceştia se vor aprinde. Cîțiva bărbaţi ce nu mai puteau visa nuduri au declarat că nu mai acceptă consultaţii, decît sub forma unor saci încărcaţi cu pămînt. Sînt trist că nu am găşit un loc în aglomeraţia aceasta la coada fericirii. Cînd sînt supărat devin un bun cetăţean și îngădui oricui să privească în mine. Ar avea aceleaşi emoţii ca şi cînd ar admira un apus de soare. Ar fi uluiți de cîtă  lume pleacă în dezordine din inima mea.

vineri, 12 iunie 2015

Fericirea mea are loc într-o cutie de chibrit

Fericirea mea are loc într-o cutie de chibrit. Lîngă ea intră și cei cîțiva metrii rămași din această vară dacă îi culeg lanurile de grîu.
Nu mă grăbesc să mă sinucid pînă în preajma iernii să nu creadă lumea că seceta se datorează gestului meu. Între timp mi-am făcut rost de un nou compas să măsor melancolia din orașe, așa că mai pot fi de folos rasei mele.

Mi-am ispășit și pedeapsa. Nu reușisem să scot răsăritul întreg din cîntecul unei privighetori, riscînd astfel ca gîngăniile pădurii să-și facă șervețele din el.
Este o întreagă istorie de dezamăgiri. Am văzut listele complete cu toate decepțiile la intrare în patria mea. Drumurile trec cu de-a sila printe oameni, văzîndu-i bandajați la ochi.
Rîurile bolnave de tahicardie nu mai țin minte absolut nimic. Vag își mai amintesc că deșertul este  principalul lor dușman. Mai au vlagă doar să privească marginile cerului.
Nevrozele s-au înscris în circuitele de formula unu. Prin sate vitele au început să bîrfească fînul cosit de pe coline că nu au notorietatea și răcorea celor din import.
S-au scumpit și biletele pentru mersul cu liftul. Neschimbate rămîn numai cele fără oprire pînă în văzduh.
Folosirea sinonimelor trebuie aprobată în consiliul local. Idealurile noastre țin de mult cură de slăbire. Viitorul a fost făcut prizonier de soldații întorși din Afganistan și nu văd prin preajmă nici un erou să restabilească legăturile telefonice cu el.
Ce vreți să fac? Să nu se rătăcească și razele de soare m-am ascuns cu ele între două versuri.

joi, 11 iunie 2015

Escortă pentru un fir de iarbă

Nu-i nimeni lîngă mine să-mi capteze căldura. Numai nimicul ce miroase ca un tunel nesfîrșit încearcă disperat să-mi supună aripile. Pentru că tot corpul meu este alcătuit din aceleaşi molecule ca ale inimii de departe par o bătăie de-a ei. O adiere imperfectă de evantai preocupată să nu stingă lumina. Însă nu renunţ să cuprind primăvara cu palmele şi să o ascund în cuvinte. Pentru că văd bine cu degetele cînd sînt îndrăgostit  rotunjesc sîmburii de vişini cu ajutorul memoriei. Am învăţat să nu mă bag în seamă supunînd la vot numai paşii pe care îi fac în gol și întuneric.

Nu-i nimeni lîngă mine de la care să import candoare. Din această cauză zăbovesc prin grădină instalînd paratrăsnete fiecărui trandafir. Incerc să determin  ploaia să-şi economisească fulgerele. Îmi văd în continuare de-ale mele.  Urc vîntul pe acoperișuri să nu-l muște cîini fără stăpîn. Leg crizantemele în grupuri de șapte cu sîrme izolate să poată vorbi noaptea cu luna la telefon. Cunosc şi un drum scurt unde pot coborî din numele meu direct la marginea deşertului. În buzunare port întotdeauna vrăbii să mă anunţe cînd începe toamna pentru a grația frunzele.
Îmi cumpăr șosetele silențioase pe care odată puse în picioare să mă ţină într-un echilibru perfect printre atîtea dezamăgiri. În respiraţia mea dimineaţile își pregătesc trena cu care să iasă pe strazi în intîmpinarea copacilor. Vîslesc în fructe să aflu numărul de rotații ale soarelui care le-au rotunjit.
Mă am numai pe mine și trebuie să am grijă să nu mă risipesc căutînd drumurile către cer. Am vocea atît de puternică că atunci cînd mă adresez înfrîngerilor mele adunate în vreo  sală de sute de locuri vorbesc după hol. Nu cunosc nici o femeie care să mă lase să o acopăr cu umbra mea. Nimeni care să îmi permită să-i ţin colocvii în suflet despre erorile mele. Nimeni care să-mi dea voie  să-i scot cu gura aroma din corp, deşi ştiu să aproximez fanteziile.
Nu știu pe nimeni să mă angajeze escortă pentru sentimentele sale și să nu-mi taie chitanță pentru fiecare furtună ce îmi trece prin trup.

duminică, 7 iunie 2015

Înainte de a vorbi despre iubire îmi încălzesc cuvintele la aragaz

Ascunsă într-o lumină secretă doamna aceasta pășea pe podeaua casei mele din scînduri de brad, făcînd aerul foarte prețios. Tîmplarul care a bătut dușumeaua cred că știut că la o femeie parte cea mai grea o reprezintă frumusețea de luat cu el toate scîrțiiturile și le-a dus în afara orașului.
Pereții pînă atunci, sătui de melancolie brusc își descoperise capacitatea de a îmbrățișa. Deși, îmi încălzisem cuvintele la aragaz se cuvenea să vorbesc totuși în șoaptă. Nu prea îmi ieșeau nici gesturile de politețe. Mă mișcam ca și cînd încercam să așez sîmburii în interiorul unui măr.
Curgeam în toate părțile asemenea unui iaz ce se străduiește să țină prizonieră o stea.  Mă pregătisem să încep caligrafia unui moment de fericire cum își pregătește dimineața prospețimea pentru a ieși pe bulevard.

Să nu mă vadă lumea de pe stradă cînd îi voi unge încheieturile cu ulei de trandafiri pentru a fi mai flexibilă am adus o basculantă de pămînt dintr-un versant plin de ieburi și am descărcat-o în fața ferestrei. Două săptămîni la rînd am cărat oxigen montan cu rucsacul în toată casa.
Îmi aranjasem amintirile pe umerași într-un dulap dărăpănat și ațipit la capătul holului să nu fie văzut de nimeni. Vara era dincolo de ușă și nu îmi faceam griji că va renunța să se urce pe tulpinile copacilor pentru a privi prin gaura cheii.
Cînd s-a așezat în fotoliu genunchii îi erau îndoiți asemenea unei zile ce se curbează la ora amiezii. Privirea mea ca o iederă încerca lent să-i deslușească trupul, bănuind că sub rochie se ascund peisaje în care dorm instrumente muzicale neștiute.
Îmi era greu să-mi găsesc un punct de sprijin în acest prezent ce mă voia corigent. Nu mă mai puteam apăra, decît visînd. Am oprit pendulul ce dilua timpul din cameră prea repede cu speranța că se vor destrăma aceste gînduri uluite.
Am avut noroc. Un surîs trimis către mine ca o parolă  părfumată  mi-a oprit avalanșa din artere.

vineri, 5 iunie 2015

Se întunecă în țară, de-abia mai mă pot distinge

Cu atîția hoți în țară mi-am luat măsuri asiguratorii și m-am semnat cu tuș pe haină și pantaloni. Nu am uitat șosetele cu ajutorul cărora îmi țin echilibrul. Nu am omis nici pantofii care nu suportă șireturi de cînd am presupus că am obținut lebertatea. Legate încălțările mele nu mai vor să detecteze sensul drumurilor.

Cămașa a vrut să sinucidă, dar nu am fost de acord. Nu mă pot arunca zilnic în prăpastia nimicului în pielea goală. În timpul acestor căderi repetate nu mă mai pot exprima, decît prescurtînd cuvintele. Patria mea a ajuns ca o femeie țîțele fleșcăite. Cu pulsul crescut, stîngace își retrage priveliștile însorite din oameni. 
Cu șervețelele decupate din albastrul dimineții își șterge suferința de pe frunte cum procedează zidari cu fațada clădirilor vechi, astupînd istoria cu var. Nu se mai poate preface că este sănătoasă, făcînd tratament cu dosare secrete. Țara mea intrat pe mîna unor braconieri cu creierele erodate ce locuiesc la demisolul unde păstrăm turbanele otomane. 
În urma lor rămîne un pustiu care nu se mai poate răzvrăti. Voievozi ai grajdurilor cu îmbrățișări otrăvite șînt producători perfecți de asfințituri. Ierbivori tîrzii așteptă lîngă coline orbite să întîlnească vulpile. Împăiază umbre și minciuni împreună. 
Aceste sugative vorbitoare au întemeiat suburbii la marginea orașelor din fanteziile lor ucigătore. Salivează zăpadă. Se încălzesc facînd focul cu viori. Inimile noastre sînt asemenea unor hamali nefericiți, prăbușiți pe peron. 
Nu cred că ne vom însenina curînd. Avem nevoie de aparate cu ajutorul cărora să ne sudăm strigătele. Viața mi se scurge prin măini ca un tren lung șuierînd. Pumnii mi s-au mărit atît de mult și nu îmi mai încap în buzunare.

miercuri, 3 iunie 2015

Nu deranjaţi, închid o parte din filialele iubirii

Am întrerupt relaţiile diplomatice cu unele filiale ale iubirii. Era obligatoriu să  funcționez numai cu petale de trandafiri să pot întinde mîinile mai ușor spre văzduh. Trebuia să-mi transform imaginația  în meserie de bază să nu devin prizonierul frigului..  Era greu să fiu întotdeauna discret cu  îmbrăţişările lungi ce mă ajutau să uit adevărul.


Numai trupul meu știe de cîte ori a recitat din textele mării. Aproape nu mai știam să aștept. Eram pe post de paznic al zîmbetelor rujate. Exista riscul ca vreo floare de cireș să le spargă sediul, furîndu-le candoarea. Nici sîngele nu mai suporta atîtea poduri de pontoane pe care treaceau visele ca niște promisiuni fără acoperire.

În filiala de nord a inimii era atîta nerăbdare că emoțiile evaporau perdelele și conturul lucrurilor. Îți sărea minutarul de la ceas. Aerul montan intra buluc în substantive provoacînd panică. Căldura stelelor devenea mai seducătoare ca niște buze de adolescentă. De aici înainte nu o să mă mai prefac că sînt mulţumit cînd anotimpurile pleacă din corpul meu total  desfigurate.
În altă filială liniştea își proiectase zeci de intersecţii. Pe orice străduţă porneai  îţi apareau aceleaşi afecţiuni de care suferă şi toamna. Soarele nu urca pe cer,decît dacă îi puneai bezină. Amintirile femeilor frumoase erau păstrate  asemenea unor tratate de estetică tulburătoare. În alte filiale orice formă de obrăznicie a colinelor văduvelor  era acceptată cu plăcere.
Săruturi perfecte care să împartă timpul exact în două nu se întîmpau. Multe din trusele de gesturi erau incomplete şi cu defecte. Am suspendat orice colaborare cu o parte din filiale iubiri. Pentru prima oară îmi demonstram originalitatea. Renunţînd la aceste locaţii mă simt ca şi cînd aş fi dărui unei privighetori cîţiva nuferi plini de lumină.
Nu-mi rămîne, decît să pun anvelope noi nimicului şi să traversez lumea ca un papă.