joi, 24 iulie 2014

Am reclamat tribunalului inimii indivizii ce pun cătuşe firelor de iarbă

Mă chinui dintr-un martie de acum mulţi ani să fiu fericit de cînd primăvara apărea de sub zăpadă ca o carte colorată. Mi-am sters cu un prosop şi tatuajele pe care frigul mi le făcuse pe braţe ca gesturile mele să fie mai puţin teatrale. Fanteziilor le-am montat  amplificatore, regretelor le-am luat insignele din piept să nu se mai ştie că eu sînt creatorul, iar cheia  pentru a intra în rai o păstrez lîngă inimă. Nu reuşesc în nici un chip să îmi mulţumesc simţurile. Fericirea se tot amînă şi trupul meu în care dorm străbunii mei pare un popor dezamăgit.

Nu mai pot citi decît la lumina unei femei. Mi-am făcut o ocupaţie din a aştepta ca industria impusturii să intre în faliment. Propoziţiile pe care mă pregătesc să le rostesc pentru a demonstra că sînt optimist scîrţie la încheieturi ca genunchii unei doamne singure. Mă zbat de atîta timp să fiu fericit, să fiu posesorul unei arte desăvîrşite fără succes. Arterele mele le-am transformat în autostrăzi să aibă pe unde circula iubirea şi nu am mai sponsorizat nici o eroare, toate curbele sînt semnalizate. Am reclamat tribunalului inimii pe toţi acei indivizi care nu înţeleg stîngăciile unor trupuri de femei tinere şi pun cătuşe firelor de iarbă. M-am gîndit să cîrpesc şi buzunarele rupte ale României poate nu va mai pierde multă lumină şi justiţia va deveni printre contemporani o mărturie de nobleţe.

Nici o speranţă.  Toate idealurile mele eşuate au început să mă doară şi nu mai reuşit să trag nici un tiraj de zîmbete. Nu mai pot convinge nici o femeie să doarmă goală în faţa copacilor, deşi le spun că sînt un model evoluat de bărbat şi respect toate ritualurile inimii. Mi-am rezervat o parte din viaţă să trăiesc în vise însă riscul de a mă substitui singurătăţii era la fel mare cum adîncul unui iaz ce îşi protejează  monotonia la pătrat. O să renunţ să-mi mai pun inima să muncească de parcă ar fi condamnată la ocnă. Nu-mi voi mai trimite inima la nici o negociere, la nici un congres cînd se dezbat problemele mondiale ale dragostei. O să-i iau dreptul de a mai schimba anotimpuri sau să mai angajeze privighetori pentru a dezbate muzical violenţele noului veac. Nu voi mai încălzi cuvintele cu cămaşa de noapte a iubitei să fiu pe plac vecinilor mei din cartier şi nu le voi mai permite să trăiască de două ori mai repede pe buzele celor care iubesc. Mă străduiesc de atîta amar de vreme să fiu fericit şi constat că am devenit un soare mic şi izolat care nu mai are inteligenţa  de a emite căldură.

vineri, 18 iulie 2014

Ameninţat din toate părţile de cămătarii timpului o stea a fost amabilă să mă găzduiască

De cînd am sentimentul că mă aflu în două locuri în acelaşi timp şi inima mea şi-a schimbat programul de lucru copiind trăirile stelare cineva încearcă să mă evacuieze din numele meu ca dintr-o casă care nu mai este bună de locuit. O fi singurătatea transformată în agenţie imobiliară, o fi tăcerea care mereu a fost un fel de aparat de represiune al melancoliilor. S-ar putea să fie o decizie a americanilor ca toţi aceia care nu au fost fericiţi şi nici nu au găsit o plăcere în a trage cu puşca să fie scoşi în stradă din numele lor. În acest tip de capitalism te aştepţi la orişice, chiar de la oamenii care i-ai stimat.

O să îmi strice relaţia cu ierburile, nu voi mai avea cu ce să citesc gîndurile mamei. De unde să mai ştiu eu cît este ora dacă nu mai cade nici un meteorit şi soarele dă erori dureroase. Ca să nu gîndesc tragedii m-am hrănit numai cu trandafiri. M-am întîlnit de multe ori în somn cu Dumnezeu ,dar niciodată nu i-am spus că nu ţin post. Crizele mele de inocenţă nu mi-au adus nici o recunoaştere, performanţele zilnice ale sincerităţii mele nu au alterat zonele religioase ale democraţiei. M-am oferit să zbor de pe cele mai periculoase vîrfuri să nu simt eternitatea din fiecare clipă şi nu am obosit niciodată în preajma tinerelor care nu ţin post. Am ajutat pădurea să cucerească oraşul, am urcat vîntul pe acoperişuri să nu fie privatizat, nu am dormit pînă nu am inaugurat primăvara în toate grădinile.

Şi-acum să fiu alungat din numele meu ca şi cînd acesta ar fi o şandrama la marginea oraşului şi eu locuind  în el ca un cerşetor M-am maturizat încet pentru că am iubit prea mult lumea aceasta. Mai am încă urme de copilărie pe cărăbuşii ce dorm printre textele mele. Mi-am fortificat politeţea întocmind procese verbale cu toate femeile după ce le-am iubit. În numele meu ţara se păstrează întreagă şi este risc redus să îşi diminuieze din frumuseţe. În curînd voi fi un barbat lipsit de toate drepturile. Visele mele nu vor mai fi pline de corăbii încărcate cu flori de lotus. Semnătura mea mea o voi prescurta atît de mult că va semăna cu un punct. Cred că voi umbla prin oraş cu o identitate falsă rămînînd un suspect universal. Dacă nu mă veţi mai găsi în numele meu cînd treceţi spre pămînturile voastre natale să ştiţi că m-am împrietenit cu lumina Stelei Polare şi m-am mutat la ea acasă.

miercuri, 16 iulie 2014

Am început să vorbesc de mine ca despre o lacrimă

Chiar dacă trag primăvara la xerox şi o depozitez copiile în dulapul de pe hol unde se găsesc şi cererile mele scrise pe frunze de a deveni nemuritor sînt un tip cumsecade la fel de nefericit ca ceilalţi oameni. Pentru că sînt timid, la prima întîlnire cu o femeie trimit un trandafir pentru că el nu devine melancolic dacă este refuzat. Aş fi vrut să se introducă internetul şi în rochiile femeilor. Ca să afli că are umerii înfloriţi apeşi pe un buton şi primeşti informaţia. Ca să stii că poate iubi şi pe întuneric îi trimiţi un mail în spam. Cei mai buni prieteni ai mei sînt copacii. Ramurile lor mă ajută  gratuit să schimb anotimpurile şi să rămîn îngîndurat cînd văd cerul că are vigoarea eternităţii, dar şi cearcăne.

Vorbesc numai de mine ca şi cînd aş fi la o întîlnire cu un  public avid de singurătate. Nu ştiu de ce fac acest lucru, cuvintele mele nu îi ajută să se ferească de moarte. Expunerea mea este ca un film în care actriţa principală joacă de la început la sfîrşit dezbrăcată întrebîndu-se apoi de ce libertatea nu este o însuşire a credinţei. Dacă aş comenta despre alţii, nu ştiu dacă nu m-aş înstrăina şi mai mult, nu ştiu dacă nu m-aş îndepărta foarte mult de mine şi sinceritatea ar deveni o slăbiciune, iar adevărul un copil năzuros care nu vrea să se joace, ascunzîndu-se ]n podul casei printre mulajele atîtor regimuri politice.

Nu-mi pare rău că rămîn pînă la capăt captiv cuvintelor mele. Rămîn sbsolventul eminent al şcolilor de vise şi de îndoieli. Mă înduioşez cînd văd că oamenii fac eforturi supranaturale să fie fericiţi şi nu reuşesc, dar îi încurajez şi le spun că bătrîneaţa nu este o tortură, mai de grabă este o senzatie de panică pentru că  numele lor sînt din ce în ce mai dificil de locuit. Altfel, mă străduiesc ca mîinile mele  să nu uite drumul ce urcă spre noaptea din părul femeilor. Cînd sînt prea încordat şi sîngele mi se adună în pumni sînt luminos în obraji pentru că semăn cu poporul meu, cînd am o stare de coabitare cu narcişişti din politică îmi dau seama că am devenit dependent de zahărul de pe sfîrcurile femeilor şi trebuie să citesc repede cîteva pagini de istorie despre Vlad Ţepeş. Îmi sînt apropiaţi foarte mulţi războinici ai lumii, dar să fiu obligat să părăsesc atît de brusc locuinţa  tinereţii şi nimeni să nu-mi ia apărarea mi se pare că viaţa asta mă consideră un provincial amărît şi cu identitate falsă. Însă eu, continui să vorbesc despre mine ca despre o lacrimă

sâmbătă, 12 iulie 2014

Fac complimente eternităţii să nu creadă lumea că sînt cardiac

Iubirile trecute se depun pe noi ca un praf stelar. Fanteziile se îmbracă în halate albe, iar noi sîntem din ce în ce mai buni de murit. Din această cauză visez cu încetinitorul şi sîngele mi se uzează mai puţin. Poate în acest timp se asfaltează autostrăzile din iad să mă pot deplasa mai uşor între două veacuri.
Am fost din totdeauna un fel de muncitor necalificat, încercînd să imprime viaţa pe lucrurile din jur. Nu prea mi-a reuşit. Faptul că frunzele, drumurile, ierburile nu au certificat de naştere nu am putut să îmi aduc o contribuţie importantă la biografia lor. Apoi, sentimentele mele sînt prea largi, tăcerile au marginile zdrenţuite, iar dimineţile mele sînt case de pariuri unde lumina joacă poker cu idealurile mele.

Pentru că nu am avut un manual de supravieţuire, umbrele nu mi-au fost credincioase şi nu înţeleg nici frigul din frigider ca să nu mai spun de cel de la polul nord. Cînd a murit tata i-am pus în sicriu un telefon nokia cu baterie de cuarţ. De cîte ori sînt trist sau prestigiul soarelui este în scădere îl sun. Dacă nu îmi răspunde mă liniştesc. Înseamnă că este bine şi nu trebuie să mai ia pastile de inimă sau să alerg să-i cumpăr ţigări. Nu s-a iubit prea mult ca să aibă mai multă dragoste pentru ceilalţi. Tăcerile lui erau nişte apusuri necomise.Tata era un creator de trecut perfect. El folosea aceiaşi ordine a cuvintelor cum folosesc soldaţii ce apără graniţele patriei noastre în Afganistan.
Fără să mă întrebe, îi spun că o duc bine. Numai că uşa care dă spre viitor scîrţîie din ce în ce mai tare. Mai am umbră de consumat şi pentru nopţile în care urmează să sărbătoresc toate decepţiile. Miros mai am numai pentru trandafirii  cu care funcţionez. Auz mai am doar pentru descărcările electrice dintre sfîrcurle femeilor, iar respiraţia face manevre militare să poată fi pregătită oricărui sărut. Aşa cum am învăţat de la tine sînt politicos şi fac complimente frumoase eternitătii. Iubesc adevărul pînă devine libertate. Sărăcia nu poate face din mine un braconier.

Ţara este întreagă, dar a apărut o nouă specie de negustori care ne condiţionează emoţiile, fiind calificaţi în micşorea de orizonturi şi justificarea erorilor. Cerul este încă la locul lui, însă îmi este teamă să nu dispară într-o noapte ploioasă cum au dipărut porţile de la şcoala unde am învăţat şi mi-am perfecţionat simţurile. Tată, stai liniştit, nu am nici o şansă să fiu fericit şi să îmi pierd capul sau să stîrnesc invidia vecinilor. Au descoperit şi ei că nu risc eu să fiu fericit ca să îmi crească din nou timiditatea şi lumea să mă arate cu degetul pe stradă ca pe o curiozitate. Suferinţa este asemenea gravitaţiei, mă ţine cu piciorele pe pămînt să nu îmi
 epuizez dorinţa de libertate şi să fiu cît mai aproape de tine.