luni, 30 decembrie 2013

Chiar dacă vremea mi-a ajuns pînă la brîu tot aş dori să fiu torturat de nişte sîni în mijlocul unui lan românesc de grîu

tolerant care mă lasă să mă îndepărtez de mine fără să arate vreun regret sau să fie îngrijorat că mă va pierde. Întotdeauna am locuit lîngă Dumnezeu şi nu am ştiut, credeam că este stăpînul pădurii care o păzeşte să nu cotropească oraşul.Mi-a ajuns vremea pînă la brîu asemenea unui lan de grîu

Văd cum amprentele mele se modifică în fiecare primăvară. Am început să am o relaţie sporadică cu noul mileniu. Am început să uit cîmpiile cu maci incendiari ce mă ajutau să funcţionez fără să irit pe aproapele meu, chiar dacă el, aproapele meu,  într-o manieră primitivă făce experimente cu inima mea.

Mi s-a modificat şi caligrafia de cînd nu am ştiut să răspund la întrebarea; "De ce încerc eu să mut continentele de la locul lor că s-ar putea să vărs vreun pahar cu apă". Mi-am micşorat şi semnătura proporţional cu timpul care a trecut. De fiecare dată ţărîna proaspătă de pe colina unde m-am născut vrea să mă îmbrace, sperînd că nu o să mai simt greutatea universului pe umeri.

În schimb ador publicitatea pe care fesele femeilor o fac viitorului. Capacitatea lor de a mării valurile cînd privesc marea doresc să o descriu într-o carte care să devină lampă cosmică. Cînd recitesc cîte un vis despre vreo doamnă care îşi petrecuse timpul liber  printre idealurile mele şi văd că acesta nu are nici o erată îmi dau seamă cît de obraznică este lumea în care trăim că nu a făcut din fericire principala noastră îndeletnicire.

Am fost primul din generaţia mea care în locul bornelor kilometrice am pus tufe de trandafiri care am învăţat să dizolv sfîrcurile cu gura chiar dacă zahărul nu îmi mai răspunde la salut. Am fost întîiul care nu a putut adormi niciodată, decît furînd somnul din pulpele unor tinere. Nu am tuşit niciodată mai tare ca un adolescent îndrăgostit să nu mi se scuture visele. Am ocolit grajdurile politice ca să ajung la femeia a cărei trup unori pare un comunicat de presă scris de privighetori. Alteori pare o apă adîncă cu muşchi şi îmi place cum mă inundă, parcă ar fi cîntecul unui pîrîu, deşi vremea mi-a ajuns pînă la brîu.

duminică, 29 decembrie 2013

Întotdeauna mi s-a părut că zăpada este o rudă ce îmi urgentează moartea

Am fost primul din oraşul meu căruia nu i-au plăcut aclamaţiile şi care m-am parfumat cu iarbă.
Pe strada aceasta, unde   zăpada nu are periferie, sîngele nu lasă urme, nu am murit niciodată ca să aflu care este legătura între trăire şi prescurtarea cuvintelor sau dacă erorile au şi ceva moral în rumoarea din ele.  
De altfel, cînd ninge mă simt ca un poligon de tragere unde toată lume îmi ţinteşte inima.


Văd că singurătatea alunecă mai repede pe zăpadă decît oamenii şi apropierea de fericire este o îndeletnicire ambiţioasă ce se poate lăsa cu victime.
Deşi, îmi provoc singur visele ca un dresor ce îşi invită tigrii să îl mănînce, văd că jertfa mea nu are nici un ecou în rîndul oamenilor sau al celor care nu mai au voie să se întoarcă în patrie din cauza soluţiilor tragice alese de adevăr.


Nici nu ai crede că indivizii aceştia, care folosesc iniţiala tatălui ca argument suprem al inteligenţei, au inimă dacă nu ar înghiţi tablete de aspacardin şi după modul cum ne lustruiesc viaţa cu şmirghel.
Nici nu îndrăzneşti să mai deschizi un sicriu să nu găseşti mortul fără pantofi şi cravată pentru că oamenii caută alternative la sinucidere unde nu te aştepţi. 


Am încercat să le vînd aripi la preţuri foarte mici, dar nu a cumpărat nimeni. Nici măcar versurile nu le mai folosesc pentru a ascunde femeile pe care le iubesc. Acum poemele au o altă valoare de întrebuinţare, cotemporanii mei aprind cu ele focul în godinul pe care îşi încălzesc zîmbetele.
Au mers pînă acolo, încît primarul mi-a transmis un avertisment scris că dacă mai cotropesc parcul din centrul oraşului cu speranţe o să fie obligat să îl declare zonă interzisă şi aerul  de neconsumat.

vineri, 27 decembrie 2013

De sărbători toate semafoarele lumii rămîn deschise pe culoarea viitorului ca să poate trece optimismul nestingherit


Am avut toate meseriile din lume mai puţin cea de actor ca să aflu care dintre aceste îndeletniciri  te ajută să te ratezi mai repede și să rămîi în continuare ateu. M-am gîndit că voi nimeri una care să-mi dea curaj pentru a suporta mai lent universul și mirosul neplăcut al clasei politice. Anotimpurile colectează mai multe sau mai puține tăceri în funcție de ocupaţie, singurătate îți mută capitala dintr-un trandafir în ruina unei primăveri, avînd în vedere calificarea pe care o ai. Spre exemplu, o atletă ce participă în fiecare seară la o olimpiadă de dragoste nu ştiu dacă înțelege că cele mai savante fantezii ale ei o vor idealiza atît de mult că că va deveni vecină cu steaua polară.

Fenomene inexplicabile se întîmplă și în preajma sărbătorilor de iarnă. Conform unor sondaje de opinie scade dramatic numărul nevestelor care merg entuziaste să rezolve ecuaţia fericirii. Libertatea se parfumează și devine inundabilă. Egoismul este respectat numai după ce se termină postul, iar binele îşi deschide un ghişeu pentru primirea cererilor în centrul oraşului. Fustele devin atît de ușoare că nu este nevoie să fii halterofil să le ridici. Pot fi iubiți și oamenii obișnuiți așa cum se spune că ar trebui iubit bunul Dumnezeu, deși văd că întîrzie să pună pe șoselele țării mașinile cu şenile ale dreptății.

Autobiografiile le putem scrie cu stiloul care în loc de cerneală are  ger. Iluziile devin simetrice, elastice într-un asfințit friguros, bucuriile au tentative de întoarcere. Dacă ar avea loc un incedii în inimile noastre am salva mai întîi zîmbetele iubitelor și apoi pe cei ce nu cred că dragostea poate fi împărțită pe gratis. Dacă mă rogi să scriu o vedere literele folosite vor fi în stare de rugăciune, iar frazele vor purta gîndurile celor care nu mai sînt. Toți fulgii de zăpadă vor fi ștampilați, numerotați și adăugați vîrstei. 

Ca să nu se producă o blocadă electromagnetică în oameni, de sărbători trebuie să ne transformăm visele în parapante să poată pluti peste lumea nouă ce ne aşteaptă cu o bucurie subtilă. Trenurile sînt pline cu poeţi plecaţi să se aprovizioneze cu inocență şi vin. Vulturii nu mai iau pe nimeni la bord, decît pe cei care cred că optimismul nu este un obicei sălbatic şi nici pe cei care au nevoie să fie sponsorizați ca să spună adevărul. Păsările nu mai beau apă, decît fiartă şi răcită ca microbii să nu le deturneze zborul, cîinii vor să fie fotografiaţi lîngă bradul împodobit să demonstreze că s-au vindecat de prostată. Pentru că inimile nu mai fac faţă atîtor urări şi iubirea are gust proaspăt celulele bărbaţilor se cristalizează mult mai repede, cerînd o repartiţie mai mare de sînge şi surîsuri. 


Ţăranii în loc să dea fînul vitelor se culcă în el să-şi piardă verighetele, cuvintele se înghesuie în lumuzinele de lux ale politicienilor fiindu-le mult mai uşor să mintă. Regina de pe tabla de şah îşi dă sutienul jos aşteptînd să fie dată mat. Se produc pagube imense cu ocazia schimbului de daruri, oraşul colaborează cu beţivii şi ţine blocurile nemişcate, iar femeile relansate de saloanele de înfrumuseţare devin excitanţi ai viitorului. Trebuie avută o atenție sporită la aruncătorii de potcoave. Ca să arate celorlalţi cît sînt de fericiţi oamenii, cu potcoavele găsite prin praf şi orgolii zvîrlă unii în alţii, crezînd că vor face loc norocului să intre în noul an. Aveţi grijă, vreun îndrăgostit să nu arunce potcoavele cu cai cu tot.


Spaţiul dintre ani este aşa de îngust.  Ca să trec în noul an trebuie să mă  supţiez atît de mult că nu mai este nici o problemă după aceea să intru între coapsele unei femei fără să-i mai deranjez cămaşa de noapte.

miercuri, 18 decembrie 2013

Ca această lume să miroasă frumos nu funcționez decît cu petale de trandafiri

Dacă treceţi pe lîngă mine, vă asigur că nu-i nici o primejdie, nu sînt membru al nici unui partid ca să vă fac să roşiţi. În afara faptului că mi-am ignifugat ideile să nu se aprindă cînd mă apropii de vreo doamnă care umblă cu lampa aprinsă printre metafore sînt un om normal. Cea mai mare mare parte din timp o pierd  cercetînd îndemînarea cu care anumiţi indivizi reuşesc să ne bage gerul siberian în case prin gaura cheii. Fac eforturi eroice ca prezentul să nu fie plin de asprime. Guvernul ne servește un fel de adevăr care este asemenea unui  aperitiv la un festin ce nu va veni niciodată. Regimul politic ne strangulează viitorul cu înfricoşătoare asfinţituri de parcă viaţă ar fi o bursă ce nu ştie, decît să scumpească produsele vitale.

Nu sînt o amenințare nici pentru acest oraș pe care vreau să îl cumpăr cu dorinți cu tot. Îmi fac revizia la celule lunar şi le pun garnituri noi săruturilor după orice folosire mai îndelungată. Ca să devin mai politicos am încălțat pantofii cu găuri în tălpi și am refăcut osatura modestiei. Pentru a părea mai isteț mă uit în cartea de identitate să văd cînd m-am maturizat pe diplin şi fac un efort supranatural să conving pe cei din jur ca de azi înainte să punem miniștrii numai eunuci. Nu iau pastile decît pentru interceptarea ultrasunetelor emise de sfîrcuri. Mîinile nu mi le mai pot odihni, decît căutînd un loc călduț între coapsele unei femei. Pentru cei bogați minciuna, inteligența, spontaneitatea reprezintă componente ale conversației.


Fac pontajul îngerilor ce-mi aranjează amintirile sub forma unor fire de iarbă ce au început să se usuce. Cînd observ că tinereţea  nu-şi mai poate ţine echilibru pe arterele mele iau atitudine şi-i spun să-şi dea jos melancoliile de pe ea şi să aibă libertate de mişcare. Chiar dacă tramvaiul cu care circulam eu între  iluzii şi dezamăgiri a deraiat şi mi-a distrus autobiografia asta nu înseamnă că sînt un individ periculos. Unii se uită curios la mine că funcţionez cu  trandafiri şi nu produc fum și revolte sociale şi că serbez lunar ziua în care am început să tropăi împotriva bogaţilor. Încerc să aduc dimineţile pe străzi sub ameninţarea unor ramuri de brad încărcate de rouă, unde de altfel este locul meu de muncă şi le spun scutierilor că trăiesc în lumi paralele, în cazarme de cocoşaţi ce ascund sărăcia în buzunare.

Am o sumedenie de probleme. Chiuveta în care plîng este defectă, nu găsesc metodele cele mai bune de a disciplina viitorul şi în zori dacă nu amestec cuvintele cu cafea toate propoziţiile care le formulez sînt deformate. Întotdeauna mi-am dorit să locuiesc la etajul patru al unui sonet unde înfrîngerile nu știu să urce cu liftul numai că primăria a refuzat  să-mi dea repartiţie pentru lipsa balconului. Citiesc cărţile despre starea universului și a patriei privind de afară înăuntru prin fereastră să nu le consum tot aerul cuvintelor să se ofilească, înțelesul să fie mai degrabă eronat, decît inexistent. Nu am cîine de companie pentru că am rezerve imense de lătrături în tocul pantofilor, dar și de teamă să nu miroasă urma lăsată de mine în trecut şi să nu-mi descopere pașii mei timizi în apropierea lui Noe care își repară arca. Cînd văd că-i circulaţie mare de sevă în copaci fac poduri peste nervurile din frunze să poată trece gîngăniile copilăriei dintr-o parte în alta. Cînd vizitez muzeul plecărilor iau toţi prietenii cu mine. E adevărat mai pun cîte o grenadă în cîte un haiku  și am curajul să aştept fiu pedepsit cu tandrețe.


Nu sînt un cetățean primejdios, chiar dacă am semnat o chitanță de mînă cu dușmanii patriei că sinceritatea nu-i slujnica unor politicieni în delir, însă imi doresc, ca un copil, lumea aceasta să miroasă frumos.

marți, 17 decembrie 2013

Este multă melancolie într-o țară în care ucigașul convine cu victima la ce oră să aibă loc asasinatul




În planul nocturn al useleului este prevăzută o sărbătoare specială, se vor servi fripturi răscoapte în judecata de apoi, plăcinte cu ambiţii franţuzeşti. Un paragraf mai jos este trecută şi o cursă peste Carpaţi la volanul unui vultur şi un foc de artificii pentru greierii care au început să cînte ode victoriei. 


Mai sînt prevăzute convorbiri telefonice cu poliţia, ambulanţa şi Curtea Constituţională pentru a spitaliza frămîntările neacademice ale pîrîcioşilor şi traseiştilor politici leşinaţi de prea multă imoralitate.Tot în planul acesta obscur este trecut şi un sediu, un fel de mănăstire politică cu pereţii pictaţi cu chipuri de atei. În interior membrii de partid cos după un ritual vechi ciorapii şi lenjeria paralizată de emoţii cu ameninţări şi înjurături. 


Din cînd în cînd mai cade cîte un meteorit semn că toate profeţiile se adeveresc. Afară oamenii dorm în sacii sărăciei, baricadele pe care atît de mult le-am iubit nu mai au instincte, studenţii nu mai au capacitatea de a rupe frontierele politice unde s-au adunat toţi microbii. Din haosul acesta cred că vor scăpa numai cîinii şi artiştii.


Din cauza acestor vremuri în care succesul de o oră este prima treaptă a ratării coşurile caselor sînt oblice, meridianele din creierele noastre, hotărîrile de guvern, orgoliile , conştiinţele, oasele din noi, toate sînt oblice. Nimic nu mai este drept în ţara aceasta. Cuvintele, datorită prafului ridicat de tropăitul partidelor, sînt oblice, geamurile caselor se sparg oblic, copiii scriu versurile lui Eminescu oblic.


Nu stiu cum am mai putea trage linii drepte în următorii ani. Adevărul s-a uzat atît de mult, mai ales pe partea unde românii vin să-şi descrie plînsul și fățărnicia clipei, că nu mai poate fi întregit și valid, decît dacă corectarea lui este scoasă la concurs lîngă piciorele patriei răstignite în mijlocul deșertului. În ţevile pline de suferință care trec prin noi să ne țină numele cît de cît călduț, chiar dacă este atît zgomot în ţară, văd că nu mai bate nimeni. Să fie oare semnalul că o ciumă devastatoare se apropie de noi? Oamenii aceștia dorm în grajdurile în care funcționează fabrici de salivă și de înjurăruri? Nu pot trăi decît lîngă victime? Cred că gurile oblice a acestor domni invocă permanent incapacitatea noastră de a ști să trăim.

joi, 12 decembrie 2013

Mi-ar fi plăcut să fiu pictor să îl pot consulta prin intermediul luminii pe Dumnezeu ca să înţeleg de ce ţara tace a mormînt


Mi-ar fi plăcut să fiu pictor. Într-o pensulă poţi ţine depozitat soarele toată iarna, în alta anotimpurile infidele care se grăbesc să ne părăsească și să se ascundă în memoria cerului, uitînd macii aprinşi în lanul de grîu. În ochii unui pictor nimic nu îmbătrîneşte, lumina este chinuitoare ca o iubire, dar sînt şi semne ale dezordinii  cînd dimineaţa pozează sexi acompaniată de un cor de greieri. Pictorul poate reface figurile unui timp dispărut, poate însufleţi detaliile unei slăbiciuni. În tablourile lui poţi găsi împăraţi ce deschid biblia cu sabia, forme pe care nici un aparat de fotografiat nu are hărnicia şi priceperea de a le zugrăvi.

Dacă aş fi fost înzestrat cu acest har nu aş fi pictat marile palate din Babilon, nici cîmpiile fecunde ale Bărăganului la care trebuie să fluieri să se dea din faţa ploii. Nu, mi-aş fi luat şevaletul, ambalat într-o foiţă subţire asemănătoare unui suspin de adolescentă și cu cîteva flori în buzunarul de la piept să-mi lumineze drumul dacă se întunecă ori vine să vorbească cu mine vreo negresă  şi mi-aş instala atelierul ambulant în faţa sediului partidului ce guvernează ţara.  Aş echilibra lumina pe aripile unei albine şi aş aştepta să vină modelele. Aş vrea să surprind pe pînză misterul pe care doamnele înregimentate politic cu funcţii înalte reuşesc să ţină pe umerii lor fragezi şi rotunzi trupul vlăguit de hoţi şi borfaşi al ţării. Misiune grea, istovitoare, asemănătoare aproape ca destinul unei fiinţe crepusculare.

Aş bănui reliefurile lor apetisante deasupra cărora se rotesc fulgere arogante şi le-aş transpune  în tablouri să le admire poporul. Documentări savante ce le fac trupurile foarte puternice, năucitoare ar trebui să le tratez pe pînză cu solemnitate şi măreţie. Strălucirea lor este foarte mediatizată şi au capacitatea de orbire colectivă. În sufletul acestor doamne se face o selecţia riguroasă şi consolatoare a modestiei. Aşa se  întîmplă cu femeile ce deţin funcţii la partid şi în dregătoriile statului. Într-o asceză ritualică devin brusc cel mai bun material uman. I-au forma unor  cadîne inteligente care sar toate treptele sociale. Responsabil este statutul partidului, dar şi lipsa doamnelor de timiditate ceea ce reprezintă o formă superioară a condiţiei umane. Nu puteau să aibă un asemenea succes sau să aibă o expansiune de notorietate atît de delirantă, decît dacă au de la primărie adeverinţe că la douăzeci şi ceva de ani sînt femei mature.  Nu ar fi putut să se caţere pe cele mai impunătoare fotolii, decît dacă peisajul dintre buzele lor nu ar invita la călătorii palpitante turişti politici decidenţi. Ciorapii negri cu dantele brodate ce le acoperă picioarele cred că au fost cumpăraţi de la magazinul în care mai poţi găsi ţesături pe care le mai au şi muzele plăcerii. Bichinii atît de mici, cît a mai rămas din civilizaţia aztecă, cred că ştiu o limbă ce nu poate fi înţeleasă decît de cei predestinaţi să numere diamante în casa puterii. Aceste femei rămîn o enigmă în metafora noastră românească asemeni sincerităţii în artă.

Cred că Paul Gauguin a plecat în Tahiti ca un sacrificiu de sine, constatînd cîtă dezamăgire îi pricinuiesc oamenii pentru că nu au talentul de a fi fericiţi.

luni, 9 decembrie 2013

Sînt adeptul importului de canibali pentru a-i consuma pe cei alteraţi din politică şi care fac braconaj cu idealurile noastre

Nu ştiu dacă blocurile au fost construite pentru a ne arunca de pe ele, dar dacă ar fi să-mi iau zborul de pe unul nu cred că voi mai descoperi vreo nouă formă de aripă, păsările mi-au luat-o cu mult înainte. Singurele forme disponibile sînt aripile care îmi cresc în interior şi nu au nici o relevanţă, nici pentru scumpirea aerului, nici pentru găsirea traseului optim al libertăţii.  Aici unde trăiesc eu, adică în mine, sînt din ce în ce mai puţine opţiuni chiar şi pentru visele mele. Îndeletnicirea mea de bază este supravieţuirea.Chiar dacă vrei să fii un om cumsecade cu sentimente bune, nu o poţi face pentru că ţigăneala din ţară au determinat şi statuile să scuipe.. Într-o lume care pune untură între cuvinte ca să aibă spaţii albe şi propoziţiile să fie mai alunecoase nu poţi, decît să gîndeşti cu defecte dacă vrei să ţi se dea bună ziua.

Acum sînt  fericit şi parcă mă exprim pe înţelesul clasei muncitoare. Nu m-am mai simţit aşa de bine din deceniul trecut cînd într-o dimineaţă m-am trezit cu inima mărită de încăpea toată lumea în ea.. Fusesem propus în colectivul de extragere a numerelor la loto și speram că de această dată mă voi îmbogăți. Stocurile mele de melancolie erau pe sfîrșite ceea ce îmi dădea libertate să mă deghizez  într-un sfînt care se bucură de bunurile planetei inclusiv de acelea interzise în post. Dacă cineva dă mîna cu mine i se evapore hainele. Evit să ating femeile pe stradă sau magazine pentru că risc să mă trezesc cu ele goale în faţa mea. Nici nu știu din ce cauză mă simțeam așa de bine, nu fusesem în nici un război ca să fiu medaliat, nu descoperisem în scrisorile nici unui rege ezitările de a-şi chema servitorul în pat. Cred că talentul de a fi fericit vine aşa dintr-o dată ca o oficialitate să-şi ia şpaga.

Fericirea  era ca o adiere ce traversează saloanele unui spital de nevroză. Credeam că este o imprudență a vocației mele de a mă deosebi de ceilalți. În ciuda eșecurilor mele repetate căutam să mă afirm prin negații provizorii, prin aventuri individuale cu metaforele, deși știam dintr-un sondaj făcut printre generalii exuberanței că lumea nu-l mai citește nici pe Tolstoi, dar pe unul ca mine care nu știe, decît să facă scări din ignoranţă și inocență pe care să urce primăvara în copaci. Făcusem rost și de o trusă de gesturi personalizată care să facă din mine un disident al celor care au prea multă răbdare. Contestam vehement numerotarea caselor pe teritoriul patriei pentru că îmi dădea sentimentul unei libertăți incomplete. Miile de poziții în care se poate săruta o femeie voiam să fie una din anexele   constituției, datoria externă a țării să fie dată în mirese cu prețul a zece miliarde fiecare. Eram susținătorul importului de  canibali. Unul la zece mii de locuitori pentru a consuma pe cei alterați iremediabil de politică și minciuni.

duminică, 8 decembrie 2013

Frigiderul meu s-a dovedit mai iscusit decît un cismar și un medic


În frigider  păstrez emisfera nordică a strigătelor, eșarfa cu care leg la ochi justiția cînd judecă gesturile vîntului sau cutia în care depozitez umbrele. Unii îşi păstrează cartea de identitate, presupunînd că în frig viteza de înaintare a ridurilor peste fotografie este mai mică. Alţii ţin  pansamentele pentru singurătate, orarul cu ninsori, dar și submarine în miniatură ce pot naviga prin arterele femeilor să descopere eventualele ambarcațiuni inamice. 


Frigiderul meu cred este conceput de un subinginer după ce s-a operat de fericire şi nu a mai ştiut să pună la loc componentele. Parcă este rușine să întemeieze o mică iarnă la mine acasă cînd simte cîtă lipsă de căldură există în lucruri, în amintiri, dar și în cuvinte. Este ca o propoziție scrisă cu litere de sticlă prin care dorim să privim decolteul unei femei. 


Stă foarte mult timp gol, stare care nu îl deranjează, dar de cînd cu haosul și țigăneala  din ţară a devenit suspicios. Are ţevile  ciulite să audă dacă se discută ceva despre schimbarea monedei naționale poate devine și el folositor într-o zi, deși este obișnuit cu sărăcia și cu lipsa de zîmbete. Cred că în afară de mine nimeni nu îi vorbește despre zvonurile de la ecuator și tropice. 


Am o  teamă ascunsă cam cum are o clonă față de original să nu înregistreze în cuburile de gheaţă conversaţiile mele cu cîinele.  Dacă nu am cui spune, îi povestesc cîinelui despre cei ce fac evaziune fiscală, despre faptul că și în oraș a apărut o formă stranie de răcoare de cînd patria este un muzeu de ruine în aer liber. Uneori, îi dau şi lecţii de viaţă şi îi spun că rolul de mut îl prinde foarte bine, nu toată ziua să latre ca mine cînd la unul cînd la altul.


Am o jenă față de prieteni. De multe ori caută în frigider corespondența lichidă pe care o primesc regulat de la o podgorie sau ţigări. Acolo le ţin la frig să fie fumul mai demonic și să am impresia că fumez pe un vîrf de munte. Ca să nu îi aud glumind că nu îmi ajung banii de șomaj am împachetat trei cărămizi în foi de staniol, lăsîndu-le impresia că la mine carnea nu-i o problemă, ba dimpotrivă. Prietenii ca prietenii, dar voiam să se simtă şi el în rîndul frigiderelor din această lume, așa cum se simt polițiști dacă au cascheta pe cap. Fără caschetă ideile geniale ale polițiștilor par abandonate.


Acum cîteva zile mi-am cumpărat o pereche de pantofi şi pentru că erau atît de ieftini nu am mai întîrziat să-i probez să nu schimpe prețul sau să mă vadă cineva cunoscut. Mă strîngeau atît de tare de parcă încălţasem o faleză sau  o broască țestoasă. Durerea îmi modificase și scrisul, devenisem nepoliticos. Pantofii aceștia se purtau cu mine mai rău ca organele represive ale statului în condițiile în care la intrare în suburbia mea trona o pancartă care îmi aducea aminte în fiecare dimineață că democrația este singura avere a poporului. Am umplut pantofii noi nouți cu apă şi i-am băgat în micul congelator al frigiderului care își avea sediu în partea de sus, avînd credința că acest lichid îi va lărgi. Observasem că apa este cea mai puternică de pe pămînt, ținea vapoare, balene, iar cînd luna cobora pe suprafața ei nici nu simțea. După ce i-am ţinut două zile în întuneric şi frig şi  a ieşit toată durerea din ei, a încetat şi războiul cu picioarele mele. Acum pașii mei se corectase și revenise la autoritatea inițială. Frigiderul meu se dovedise mai iscusit decît un cismar și un medic la un loc. Vă gîndiți cîte idei ar fi rămas neconsumate în prezența acestei suferințe?

sâmbătă, 7 decembrie 2013

Cu ocazia sărbătorilor s-a dat o linie de metrou în folosință avînd ca valoare de întrebuințare sinuciderea și toți cîinii au fost tratați de prostată

M-am operat de voce, vanitate, de o oarecare trufie țărănească ereditară, de toate tipurile de proteste  înainte de sărbători. Am montat o cameră de luat vederi în artere să nu primesc vreun mesaj de la Dumnezeu și să nu îl observ. La fereastră am instalat un contor să numere fulgii de zăpadă şi pentru orişice eventualitate am încropit un garaj pentru sănii poate trece cineva cu cadouri prin cartier. În acel moment am constatat că o femeie se rătăcise prin inima mea și mă obliga cu forța economică a sînilor să îmi pun semnătura pe partea trupului ei unde se vorbește în șoaptă.  

Ţinea post, mi-am dat seama după faptul că oglinda în care își privea dorințele se crăpase și din cauza fanteziilor i se mărise sfîrcurile ca niște căpșuni. Nu am întrebat-o pe unde a umblat că oricum mă minţea. Avea trupul plin de îmbrățișări ca niște vînătăi pricinuite de săruturi. Tăcerea nu mai durea și putea să înceapă să ningă, deși nu îmi planificasem  să visez. La sfîrşitul fiecărui an se repatriază o parte din tinereţea mea, dar nu mă găseşte niciodată acasă, sînt plecat în lume. Pentru că nici un om nu este îndeajuns de iubit, nu ştii cu cine te trezeşti la masă. Dacă vine cineva şi-mi bea toate sticlele de vin sau vreo regină care nu a mai avut timp să sărute toţi supuşii şi-mi cere la desert valuri marine de unde să-i aduc că eu, nu posed decît unduirile din pahare stîrnite de zîmbetele dintr-o fotografie veche.

Oraşul e plin de ghirlande şi luminiţe ca oamenii străzii să-şi poată număra bănuţii  găsiți pe jos şi nimeri crîşma. Bine că s-a electrificat toată ţara că stelele nu mai făceau faţă. Oraşul nu mai foloseşte farduri ieftine ca altădată şi cîntecele de sezon nu mai dorm prin pubele. Este frumos. Nu am curajul să calc iarba uscată din parc să nu schimb data solstiţiului. Înaintez uşor printre pensionari ca printre nişte ramuri pline cu zăpadă să nu le scutur. Tristeţea abandonată pe asfalt e călcată de ei în picioare, dar tot nu reușesc să găsescă drumul pentru a afla încotro se îndreaptă omenirea. 

Ştiind cît de bine se păstrează anotimpurile în alcool am intrat în vorbă cu un cerşetor ce părea un flacon cu spirt care în locul capacului avea un păr mare şi răvăşit. Ca să-i dezleg vorbele i-am arătat o bancnotă de cincizeci de lei. Palmele i s-au denivelat, ochii lui tociţi se umpluse de pajişti, iar hainele i se oprise din sîngerare. Ce îţi doreşti de sărbători, l-am întrebat la ureche, să nu mă audă primarul care tocmai eradicase sărăcia cu cîteva zile în urmă. Vreau, îmi spune, ca sticlele să semene cu femeile şi să aibă acelaşi număr de găuri, maşinile să se transforme în sarmale, băncile din parc să fie prevăzute cu sobe. Dacă există vreo putere în cer să dea iarna mai încet, să-i facă crivăţului o autostradă separată, iar cîini să fie trataţi de prostată. Era necăjit că anul trecut nu l-au lăsat să voteze pentru că nu are adresă şi carte de identitate, în schimb acum era fericit  că guvernul legiferase sinuciderea în masă fără să ne mai urcăm pe blocuri. Se dădușe o linie de metrou în folosință numai cu această valoare de întrebuințare.

vineri, 6 decembrie 2013

Răul este o stare expansionistă a materiei ce cucereşte sufletele celor din jurul nostru

Cînd l-am văzut prima oară pe Președintele Băsescu, primul gînd a fost să-l compar cu un cuirasat. Deplasamentul proiectat era de şapte milioane de tone. Avea o rază de acţiune teoretică lungă pentru a executa misiuni de apărare a bunăstării poporului. Armament, zece tunuri cu calibru de treisuteoptzeci de milimetri, blindajul de treisutedouăzeci de milimetri, cîteva mitraliere cu trăgători de elită Stolojan, Blaga, dar şi cîteva blonde ce improvizase din fustele lor steagul partidului. Se deplasa spre inima poporului cu patruzecişicinci de noduri. Pe lîngă sistemul anti-torpilă, tunuri grupate în organizaţii judeţene avea la bord şi cîteva mii de ţepe în care, spunea preşedintele, avea să-i tragă pe furăcioşi.

Nu am văzut pe nimeni tras în ţeapă în piaţa universităţii, nu am auzit decît poveşti deplorabile venite din taberele de oportunişti. O perioadă scurtă părea că ne-am eliberat de sărăcie. Pe feţele noastre nu se mai distingeau petele deprimării, ne construisem cu toţi mici idealuri. Era domnia lui Tăriceanu, semn că premierul cunoştea bine secreţiile necazurilor, retorica durerii, modul cum se poate captura un destin decent. A durat puțin această primăvară. Preşedintele  a ţinut cu tot dinadinsul să ne fure idealurile din şifoniere. A trimis pe urmele noastre mercenarii deznădejdii care au speriat și umbra catedralei catolice. Pe străzi nu vedeai decît parastase şi lacrimi. Imperturbabil omul care trebuia să protejeze poporul său şi nu dezmăţul financiar al miniştrilor ne-a anunţat că performanţele noastre în domeniul muncii sînt neîndestulătoare, chiar au o contagiune ce nu mai poate fi ameliorată. Nu sîntem făcuţi, noi românii, să creăm plusvaloare. 

După cum privea preşedintele  norodul prin camerele de luat vederi îţi lăsa impresia că e un străin duşmănos pus în fruntea ţării.Şi ca un stăpîn neîndurător al salariilor noastre  a dat dispoziţie să fie ghilotinate. Speranţele multora au fost retrase din circulație. Ne-a înjumătăţit veniturile și idealurile. Prin cartiere salariaţii au devenit partizani ce se retrăgeau din faţa sărăciei cu familii cu tot și se ascundeau prin sate. În timpul acesta prietenii președintelui purtau haine de gală, petrecerile şi dezmăţul aveau dimensiuni apocaliptice. Secolul douăzecişiunu era încă la început, se putea fura orice pînă să înţeleagă oamenii că li se diminuiază orizontul. Cuirasatul a început să ruginească. Din sala maşinilor se auzea cum cazanele cu abur explodau unul cîte unul. Elicea s-a rupt, echipamentele de bruiaj electronic sînt acum pe post de bar de noapte. 

Puternicul vas de război a ajuns jalnic. Avioanele de luptă care îl însoţeau au aterizat pe aeroporturi inamice. Ţepele au putrezit; erau dintr-un lemn de esenţă moale. A mai rămas din el o bărcuţă mică fără colaci de salvare, fără hidrofoane pentru detecţia torpilelor. Românii suflă din ce în ce mai tare în pînzele lui jerpelite, vor să-l scoată din apele teritoriale ale patriei în care au murit toţi peştii.

joi, 5 decembrie 2013

Doamnă, vă rog să vă dezbrăcați să vă măsor și circumferința patriotismului din zona sînilor

Femeile pot trece fraudulos în inima barbaţilor. Ca din senin  simţurile ţi se rătăcesc în drumul lor spre casă. Mie mi s-a întîmplat acest lucru tocmai în ziua în care numărul de femei de pe planetă ajunsese la patru miliarde. A coincis cu promovarea mea la servici poziție socială din care puteam verifica optimismul angajaților. Pentru societate nu era nimic grav. Politeţea mea ereditară le dădea celor din jur sentimentul de siguranţă, lăsîndu-i să își negocieze linia orizontului şi locurile unde puteau să aștepte primăvara.

Ca preşedinte al comisiei de promovare trebuia să am grijă ca cei ce voiau să ajungă în anumite funcţii să aibă şuviţele de păr vopsite în culorile partidului de guvernămînt. Era interzisă  ascunderea de microfoane în ramele de la ochelari sau nasturi precum și încurajarea imigrației dacă nu au studii de specialitate în modificarea formei continentelor. Cei ce  îmbătrînesc înainte de vreme din cauza salariului mic vor fi obligați să se înregistreze la fisc pentru a plăti taxe și după ce mor pentru nefolosirea cuvintelor. Era obligatoriu să ţină un jurnal zilnic despre eventualele primejdii şi să nu se priceapă la pictură, avînd astfel posibilitatea să publice în presa locală tablouri compromiţătoare. Trebuia să nu sufere de xenofilie, adică să iubească străinii din  partidele de opoziţie şi să încurajeze apariţia metişilor.

Mi-a fost bine pînă cînd a venit la mine o doamnă cu gesturi rituale şi care accepta să fie neatentă ca eu să o pot privi în siguranţă. Auzisem despre ea, dar după ce am văzut-o, nu îmi venea să cred că o asemenea frumuseţe încape într-o  clădire cum nici zborul nu poate fi înghesuit într-o colivie. Trupul îi era aşa de uşor, încît aveai impresia că este făcut din aripi, în ochii i se observa un conflict luminos între lanul crud şi explozia albastră a dimineţii. În prezenţa ei erai obligat să ierţi mirosul de pelin, grindina căzută peste inimă, chiar şi pe cei mai aprigi critici ai regimului politic.

În fişa de examinare trebuia să trec: înălţimea, cînd a plantat primul tei în oraş, dacă avea un specialist să îi cureţe visele de eventuale inhibiţii. Trebuia menționat gradul de agresivitate cu care sînii împungeau lumina. Din cauza spaţiului imens din zîmbetul ei i-am trecut locul de naştere într-o stea şi pentru că se exprima cu trupul mai bine decît poeții specializați în a cînta iubirea pe mai multe voci domiciliul i l-am trecut într-o proprietate de trandafiri. Şi aşa se zvonea că se hrănește numai cu flori. I-am montat aparatul de kilometraj al speranţelor şi i-am spus; doamnă, vă rog să vă dezbrăcaţi să vă măsor şi circumferinţa patriotismului.

miercuri, 4 decembrie 2013

Cînd ai responsabilitatea de a stabili orarul ninsorilor te gîndeşti că graniţele iubirii nu mai pot fi găsite sub zăpadă

Fac parte din comisia de aprobare a ninsorilor. Am dat drumul colindelor pe străzi, am spălat vîntul cu săpun, textele deochiate le-am ascuns în cufărul cu menghine, cătuşe şi fotografii cu actriţele ieşite la pensie. Ca să stabilesc un orar ştiinţific cum au guvernele pentru tînguiri, m-am gîndit că nu ar fi rău să-mi consult copilăria. Ea era înnebuintă după zăpadă. În timp ce tata stătea mai mult pe la bodegă eu luam cîte un bulgăre de zăpadă și căutam pe el locul natal ca pe o planetă, îi analizam meridiamnele pînă ce deveneau lichide. Neaua de atunci nu îmi ţinea minte paşii și  avea gustul timpului cînd o puneam pe limbă. 

Am făcut tot efortul să găsesc ce a mai rămase din copilăria mea. Am întrebat un arheolog ce făcuse cîteva ture de whiski, crezînd că s-o fi ascuns în vreo carieră auriferă, am scotocit printre cuiburile de vrăbii pe unde îşi petrecea timpul: Vreau să vă spun că avea puterea să-i sufle lui Dumnezeu pentru că multe din dorințe se transformau în realitate. Muncitorii de la fabrica de sănii nu ştiau nimic despre copilăria mea, parcă se pierduse între stele.Participasem de multe ori la examenul foarte dificil pentru postul de om de zăpadă şi ştiam cît de mult trebuie să visezi ca să înceapă să ningă. 

Eram îngrijorat pentru că dacă nu stabileam o foaie de parcurs clară  a venirii  zăpezilor. Guvernul putea fi prins în nămeţi şi nu ar mai fi avut cine să dea ordonanţe de urgenţă în locul lui., căprioarelor nu puteam să le pun şenile pentru că erau prea sperioase. În locul păsărilor nu puteam să numesc pe altcineva să salveze cerul terorizat de nişte nori de provenienţă străină, folclorului i-ar fi îngheţat izvoarele şi nu aş mai fi avut cu ce să îmbrac cuvintele în costume populare. Categoric, parlamentarii cu zăpadă în gură nu ar mai putea vota legi calde pentru concetăţenii mei. 

Doamna căreia tocmai i-am citit în celule manifestul iubirii poate vrea să se ducă să se aprovizioneze cu dragoste şi dacă străzile din cartier sînt înzăpezite rămîne fară zîmbete toată iarna. Dacă vrea să tricoteze fumul de la hornuri să-mi facă mie haine de seară şi nu vede cărarea către steua polară pe care o are ca model, costumul meu va fi ieşi ca o husă  mototolită. Pentru că viscolele nu sînt trecute pe hărţile rutiere poliţiştii vor fluiera păsările cerului  intersecţiile, devenind decor pentru filmele de aventuri. Nu vom mai avea graniţe şi nu vom şti pe unde să plecăm din noi sau în ce tren să ne urcăm să ne salveze de nevroze. Nu vom şti cînd să ne întemeiem un imperiu de vise ca să nu ne pierdem echilibru că aripile ne cresc foarte greu din cauza sărăciei. Ideile vor deveni casante şi mersul umanităţii va fi în pericol.

Pînă la urmă comisia de aprobare a ninsorilor a stabilit un orar. Cînd oamenii încărunţesc şi tulbură aerul nu va ninge să nu se creadă că cineva din ceruri face vreo ironie, ci numai cînd ei vor avea nevoie de un certificat de absolvire pentru a putea intra în uitare cu drepturi depline.

duminică, 1 decembrie 2013

Ascultînd un colonel în rezervă am devenit contemporan cu patria pe care o visez de atîția ani


Tinereţea asta este o tîrfă ce m-a abandonat chiar pe trecerea de pietoni, spunea fostul colonel de armată, acum în rezervă, care dacă îi adun şi anii în care nu a făcut dragoste trece de optzeci de ani. Îmi vorbea la ureche ca şi cînd ar fi fost vreun înger cu aparate de ascultat prin apropiere sau cineva care să-l audă și să îi pună vreun impozit pe cunoștințele lui militare. Parcă ţinea cuvintele în interiorul bastonului de care se sprijinea, scotea unul cîte unul, aţipite, tocmai bune de pus într-un plic şi trimise la un literat-judecător să hotărască el cît timp mai pot fi folosite aceste vorbe şi cîtă viaţa mai au în ele. 


Văd că te interesează politica, îmi spune, acolo unde te duci la şedinţe să ştii de la mine nu sînt oameni, mai de grabă par  nişte costume scumpe care vorbesc.  Ăştia așa au învățat de la familiile lor, îşi încălzesc cuvintele între pulpele femeilor să miroasă frumos și să devină ademenitoare, apoi vin și vi le toarnă vouă în urechi. Nu vezi, oraşul se usucă din cauza sărăciei şi a uitarii, măcar de ar veni cineva să îl cumpere poate în contractul de vînzare-cumpărare vor fi trecute și suferințele oamenilor. Dacă un politician se duce să-şi scoată apendicul aș paria  că doctorul riscă să găsească în el un colţ de ţară. Ca să ajungi la inima lor, că şi-au făcut cale ferată spre inimă, trebuie să ai locomotivă electrică. 


Strugurii nu se mai coc au instalat o eclipsă de soare continuă. Nu îşi mai amintesc că noi am fost odată țărani sinceri asemeni unor ferestre cucerite de iederă  care nu eram obișnuiți să sîngerăm. Acum  calcă peste noi toți cei ce își revendică locul natal în bani încălțați cu cisme ca pe o iarbă a singurătății. După ce voi muri, continuă colonelul, vreau să fiu măturător pe lumea cealaltă. Dacă aici nu am putut înlătura mizeria nici din cartierul meu, măcar să o fac dincolo.Avea colonelul o fantezie de provoca ploaia. Cînd vorbea de politică mă trăgea pe asfalt ca nu cumva respirația lui contaminată de noile vremuri să  usuce cei cîțiva trandafir  de lîngă noi. Nu îmi venea să cread că odinioară a fost un ostaș disciplinat și acum a devenit un rebel în baston. Acest bărbat cred că avea în el o tonă de furie și funcționa cu viscole. Avea o detentă patriotică cum nu mai văzusem.


Cred că noaptea dormea cu vreo stea sub pernă că privirea îi devenise provizorie şi aproximativă. Nimerise într-o existență adversă. Înțeleg că timpul trebuie umplut de oameni, fără moartea noastră el nu poate supraviețui, dar colonelul nu era de acord ca unii dintre compatrioții noștri să ne ia de proști. Noi nu sîntem proștii patriei. Reaua întrebuințare a gîndurilor a celor ce sînt temporar la putere este esența trădării. Cînd m-am despărţit de el m-am întrebat cîți oameni au un sînge atît sever și dintr-o dată am devenit contemporan cu patria pe care o visez de atîția ani.